Noaptea de inviere

04 Miercuri mai 2016

Posted by in Locuri, Oameni

≈ Scrie un comentariu

E ora 10 noaptea. Simt cum ma cuprinde o moleseala puternica. Nu am chef sa merg la biserica. Nu am chef deloc. Mi se strecoara un gand in minte. Mi-e frica sa il formulez. Dar isi ia forma: „Poate nici nu ma mai duc anul asta. Si asa nu mai simt aproape nimic parca.”

Azi la Lidl era asa o imbulzeala de oameni. Atata agitatie, nervozitate in trafic. Cozi. Si in magazine si la stopuri. Un haos.

Si vroiam doar o punga de cafea azi dimineata. Era imposibil. Cineva mi-a trantit un sac de cartofi pe picioare. Oare doar atat a mai ramas din aceasta sarbatoare crestina? Doar o tensiune si o goana dupa mancare?

Ma ia o stare de frig. Nu, chiar nu am chef sa ma duc in noaptea asta la Biserica.

Ma uit la Alex si e preocupat si adancit in proiectarea unui motor pentru o barca. Simt o mare tihna. Mai citesc o pagina. Ma uit la Alex si il simt in lumea lui. Atat de mult imi plac aceste momente. Cand fiecare e absorbit in lumea lui. Si impreuna. Acea liniste impreuna. Simt ca ma ia si mai tare o letargie. Si apoi frigul. Ma ridic, imi iau cartea si ma duc in dormitor. Ma bag in pat asa imbracata in blugi. Mai citesc o pagina din Boris Vian.

Ma gandesc, din nou, ca as putea sa nu mai mergem sa luam Lumina. Voi inchide ochii si imi voi imagina cum Lumina vine singura in lumanarile noastre. O voi aprinde din flacara de la aragaz-doar tot lumina e- dar ma voi ruga sa fie acea Lumina.

Apoi am inchis ochii. Mi s-a parut brusc totul atat de simplu. Atata timp cat Dumnezeu are cont pe facebook si e mereu online doar ma conectez si iau Lumina. Apoi vad brusc lumina pe pagina mea. Si pe toate paginile dintr-odata. Era aurie si pura. Era bucurie. Dar era o bucurie atat de simpla. Ca atunci cand imi lua mama niste balerini noi. Sau ca atunci cand simteam curgand din parul meu parfumul de portocale adus de tata din shop. Sau ca atunci cand fratele meu imi aducea de la scoala o bomboana tuflita, scoasa din buzunarul uniformei. Ce bucurie simt de la aceasta Lumina. Mi-a aprins-o cineva in suflet. Intra cumva din crestetul capului.

Simt o mangaiere lina pe cap. Imi dau seama ca adormisem. Alex se bagase si el langa mine in pat. In blugi. Incaltat. Isi legana adidasii in exteriorul patului timp in care ma mangaia pe cap.

Ii zic inca in stare de semi-trezire..”Parca nu as mai merge, efectiv mor de somn”

„Cum vrei tu, papusa scumpa” suna vocea lui blanda.

Ma uit la ceas 23:45. Simt brusc o energie ma ridic si in 5 minute sunt la usa, incaltata si cu geaca pe mine. Alex rade. Mereu se amuza de viteza mea de a face lucruri si de a-mi schimba deciziile. Luptele mele cu balaurii. Iesim.

Simt un aer proaspat si atata pace. Alergam. Radem. Iesim din complex si se vede dintr-odata o masa imensa de oameni in jurul Bisericii. Ba alergam, ba mergem. Cu pauze. Se aude deja rumoarea multimii de oameni. O mare rumoare. Parca suntem pe stadion.

Cand intram in multime incep sa bata clopotele bisericii. Toata acea masa de oameni se opreste din murmurat, inlemneste si tace. Imi dau lacrimile. Toti acei oameni care ieri se imbulzeau nevrotici in magazine sa-si umple cosurile cu mancare, toti acei oameni care ieri claxonau nervosi la stopuri acum au amutit si sunt UNA.

troite-fagaras-troite-prelucrata1

Aceasta unitate nu o poti simti niciunde si nicicand. O poti simti doar in noaptea de Inviere. Doar o data pe an. E una din cele mai frumoase clipe ale umanitatii. Una din clipele cand oamenii pot lasa TOT si pot deveni UNA.

Toti cantau pe soptite sau ingaimau „Hristos a inviat din morti, cu moartea pe moarte calcand….” luand Lumina unii de la altii. E o clipa pe care nu o poti inlocui cu nimic.

O zaresc pe doamna care cu o zi in urma isi asezase pe piciorul meu un sac de cartofi impingandu-ma la coada la Lidl. Cu doi copii langa ea. Avea o privire ca o Lumina. Iar copiii ei se hraneau din ea cuminti.

Hristos a inviat!

 

Publicitate

„Le violoncell sous la pluie”

26 Joi nov. 2015

Posted by in Arta, Locuri, Oameni

≈ Scrie un comentariu

Etichete

, ,

Am zile in care orice imagine pe care o intalnesc cu privirea imi pare rupta din cel mai genial film: de la oamenii care stau si astepta in statie, un caine care isi asteapta in fata magazinului disperat stapanul, doi tineri care se tin de mana si rad, un cersator care bodoganeste ceva intins pe o bordura, cerul pamantiu, copacii, sunetul clopotelor unei biserici inghesuite intre niste blocuri cenusii, privirile si ochii oamenilor care se perinda prin fata ta, gesturile lor aparent marunte, o reclama pe un autobuz care vajaie pe langa tine, mirosul ploii si al pamantului umed, croncanitul ciorilor si tot asa pana la infinit.

Succesiunea lor imi creeaza senzatia ca suntem conectati permanent la derularea unui minunat spectacol nesfarsit. Spontaneitatea vietii creeaza cea mai geniala opera de arta. Iar noi suntem zilnic in ea. Facem parte din acest spectacol fascinant. Si-l cream. Impreuna cu ciorile, copacii, cerul, pana la + infinit.

Catedata combinatia intre cele mai absurde imagini, trairi, scene imi reconfirma ca traim intr-un magic suprarealism continuu.

Dar am zile in care mi se perinda pe sub ochi imagini si scene pentru care nu simt nimic. Am zile in care nu vad.

Doisneau vede mereu.

«Il est des jours où l’on ressent le simple fait de voir comme un véritable bonheur.» Robert Doisneau

http://www.robert-doisneau.com/fr/

Paris, 1957

„Le violoncell sous la pluie” Paris, 1957

„Minunile din viata de zi cu zi sunt atât de interesante şi nici un regizor de film nu poate aranja neaşteptatul pe care-l găseşti în stradă”, spunea Doisneau.

clochard_419_robert-doisneau doisneau_4_b doisneau-465-Jean-Settour-bar-des-BOF-place-des-I robert-doisneau-19

Ingerii schimbarii #colectiv

05 Joi nov. 2015

Posted by in Locuri, Oameni

≈ Scrie un comentariu

Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , ,

Da, stiu. O sa-mi ziceti ca e o forma de consolare. Sau ca sunt prea mistica. Sau ca incerc sa dau o turnura frumoasa acestei imense tristeti asternute peste noi toti.

Dar cred cu tarie ca ei sunt Armata de Ingeri care vor aduce schimbarea.

th-2

Si nu au plecat. Lupta cot la cot cu noi. Sunt Aici.

Ei sunt acei Oameni-Ingeri alesi de Dumnezeu pentru a ne deschide o Poarta. Ii vad in lumina, le simt energia si vibratia, le simt lupta.

Despre cei cativa dintre Ei pe care i-am cunoscut, pot spune ca aveau acel melanj unic de forta cu inocenta, de bunatate cu spirit, de onoare si noblete.

Si toti erau niste nonconformisti luptatori care puteau sa schimbe lumea. Nu erau orice fel de oameni. Aveau un gen de stralucire in ei. Stralucirea care da lumina schimbarii.

Ei au fost alesi sa fie Armata de lumina si schimbare in lume. Ei sunt Ingerii schimbarii.

Si nu au disparut. Ei sunt aici cu noi. Forta lor a unit mase, ne-au facut sa plangem, apoi ne-au dat putere, ne-au facut sa intelegem si sa putem iesi in strada. Ne-au facut UNA.

Ei sunt in fruntea noastra. Sunt covinsa ca ii simtiti.

Sunt VII. Sunt cei mai mari animatori, sunt cei mai capabili capitani de osti.

Vibratia lor ne atinge inimile. Si daca nu esti orb chiar ii vezi. Stralucesc langa noi.

Daca nu esti surd ii auzi. Vocea lor e ca tunetul.

11233256_925544040814904_8905422169910263375_n

Schimbarea incepe cu noi. Si stiu ca suna a slogan de care suntem satui. Dar nu e de ajuns ca a plecat Ponta. Ca va pleca Oprea. Ca a plecat Piedone.

Nu e numai o lupta cu puterea si sistemul. E o lupta care trebuie data de fiecare din noi, in noi.

Trebuie ca noi toti sa privim in noi si sa taiem din radacina Minciuna. Agresivitatea. Rautatea. Sa incepem usor, usor sa ne reconstruim coloana vertebrala.

Onoarea. E ceea ce ne lipseste aproape cu desavarsire. Pare un cuvant desuet, invechit.

Dar avem nevoie ca de aer de Onoare. Si de noblete.

Lucrez in imobiliare. Iau pulsul unei societati bolnave, zilnic. Stiu cate erori se fac in diperarea si lacomia de a se face bani.

Exista doar boala. Boala care se ia de la unul la altul ca sa putem supravietui. Suntem nevoiti sa ne adaptam la minciuna.

Suntem bolnavi. Suntem foarte bolnavi.

Eugen Bratfanof

Eugen Bratfanof

Nu mai vreau sa stau ca un uliu sa-mi pazesc munca.

E umilitot si degradant. Nu vreau sa mai fiu fortata sa fiu meschina.

90% din clientii unei agentii vor sa te minta, sa te insele sau sa te sara. Acum o luna o avocata Medlife, un om tanar aparent integru,  dupa 3 saptamani de munca, ne-a zis in fata „nu am niciun contract cu dvs de ce v-as plati?”.

Nu mai exista corectitune, onoare si bun simt. Nu exista  valoarea cuvantului. Nu exista conceptul de gentlemen’s agreement. Vrei sa ai o noblete si sa ai incredere in oameni fara sa semnezi ceva? Esti rasplatit cu aruncat de pietre in tine.

Iesi cu capul spart si cu sufletul franjuri.

Nu e suficient sa strigam „Jos Ponta!” „Jos Oprea!” „Jos Avocata X!” „Jos coruptia!”

Ci sa privim in noi. Cu mult curaj. Sa recultivam Onoarea. Caci nu o mai avem. De mult.  Asta e lupta pe care trebuie sa o dam noi toti.

Haideti sa resadim Onoarea in noi.

Haideti sa reusim sa ne pastram cuvantul dat. Haideti sa ne gandim mai intai la Celalalt. Celalalt esti Tu. Haideti sa ne respectam munca.

Haideti sa nu ne mai furam zilnic unii altora drepturile.

Sa nu mai depasim coloana la semafor ignorand pe ceilalti, bagandu-ne senini in fata. Haideti sa nu ne mai luam zilnic unii altora fata. E atat de meschin. Sa nu ne mai dam flash-uri disperate agresandu-ne.

Haideti sa ne respectam.

Haideti sa fim nobili.

Eu sunt Tu.

Haideti sa fim Una. #colectiv

Ziua Cafelei

29 Marți sept. 2015

Posted by in Oameni

≈ Scrie un comentariu

Etichete

, , , , ,

Cafeaua are miros de fericire.
Imi amintesc diminetile cand mama ma saruta pe frunte sau par si imi zicea soptit „e ora 7, trezeste-te”.
Apoi iesea tiptil din camera lasand in camera mirosul ei de parfum combinat cu aroma cafelei.
Mirosea in fiecare dimineata a cafea combinata cu parfum. Era frumoasa de la 7 dimineata.
Acum nu pot intelege cum reusea toate astea.
Micul dejun era mereu pregatit. Uniformele mereu apretate si curate. Pe umeras, langa dressing.
Pachetelul pe masa langa ghiozdanel. Sticluta cu ceai.
Mereu era totul pregatit.
Si toate astea pe tocuri si imprastiind parfum de cafea. Cu un zambet minunat. De ca si cum toate astea nu se faceau cu munca si efort ci cu o scamatorie.
Ma gandesc ca nu putea fi decat o Zeita.
Numai o Zeita poate mentine aceasta magie 18 ani.
Cand am iesit de sub vraja ei am inteles ca era o magie. Magia Mamelor.
De cate ori simt mirosul cafelei reintru in acea stare de magie si gratie, de fericire si pace.
Reintru in acel spatiu divin si paradisiac pe care mamele reusesc sa-l re-creeze aici, pe Pamant. Inconstient. Inconstient creeaza aici mici gradini ale Paradisului.
Mamele sunt magice.
Si miros a Cafea.
20120224121346cafea-cu-dragoste.jpg1_

Întâlnirea de azi

03 Joi sept. 2015

Posted by in Imobiliare, Oameni

≈ Scrie un comentariu

Etichete

, , , ,

Îti dai seama de calitatea unui om după cum te tratează abia după ce află ce poziție ai.

Cei care lucrează în imobiliare știu ce zic. Cine e cel de la care urmează să iau banii? Cine e cel căruia trebuie să-i dau banii după? Veșnicul comision controversat.

Cine e clientul? Cine e „agenția”?

Parchează un Porche. Îmi dau seama că trebuie să fie domnul R, proprietarul. Intră în scara blocului grăbit și ne salută într-o franceză școlarească.

Noi amandouă răspundem. Ea cu un accent perfect, eu cu al meu. El nu sesizează diferența.

E în panataloni scurți și un tricou galben cu un număr roșu pe el. Se prezintă: Domnul R.

Clienta mea îi mulțumește că a venit mai repede. El nu o bagă în seamă. Și toată atenția lui se îndreaptă către mine.

Îmi explică că acel duplex superb l-au făcut pentru ei dar că pânâ la urmă soția lui a preferat să stea la casa din Mogoșoaia. În franceză desigur, amestecând cuvinte în engleză și în română. Îmi dau seama că ne confundă. Las lucrurile așa.

Sus după ce ieșim din lift încep totusi să-i prezint clientei căsuțele contoarelor din fața apartamentului și să mai traduc anumite cuvinte pe care ea nu le înțelegea de la el. Încet domnul R se prinde și uimit îmi zice: <<păi stați… dânsa e clienta? Zic da, sigur. Eu sunt reprezentanta agenției.>>

Brusc întreaga lui atenție se duce către clienta mea. Eu nu mai exist. Deloc. Intră în fața mea pe ușă. Se așează cu spatele la mine încercând să-i prezinte casa lui fantastică  scoțând niște propoziții rupte.  Zâmbește larg și entuziast clientei mele, plin de lingușeală. Aproape că mi se făcuse greață. Chiar dacă sunt obișnuită. E o categorie de proprietari în România. Și nu e de neglijat.

Casa lui e exact ca el. Nu ți-e clar unde începe bucătaria și unde se termină livingul.

Holurile sunt mici și înguste. Ai senzația că te sufoci. Un geam se tot lovește de o ușă. Ca să vezi baia trebuie să închizi ușa de la bucătărie.

Niște margini aurii erau trasate pe tavan. Scafe ovale. Apasă pe întrerupător mândru să ne arate spoturile. Lumina era violet.

Apoi mândru îi arata scafa din dormitor. De data asta portocalie.

scafe_1

Pe scara interioară era lipită o mochetă cu flori roșii. Pe alocuri dezlipită. Tăiată strâmb. Uimitor cum senzația pe care o lăsa casa era identică cu ce emana el. Meschin.

Casele arată exact ca proprietarii lor. Și oamenii sunt exact cum le sunt casele. Cum se întamplă cu câinii. Știți că încep să semene: omul cu câinele.

Cam așa e și cu casele. Ele nu iși pot depăși proprietarii. Casa e cea mai fidelă oglindă a omului.

Știu deja să citesc în case. Sunt ghicitoare în case. Și invers. Când i-am vazut mașina, tricoul galben și privirea, știam cum e Casa lui.

După ce terminăm vizita domnul R se așează iar în fața mea, blocându-mă în spatele lui și o întreabă doar pe clienta mea dacă vrea o cafea. Mă amuză situația. Clienta mea extrem de delicată, îl ignoră, se face că nu a auzit si se întoarce către mine: <<Elena, am terminat. Am vazut. Plecăm?>>

Îi explic proprietarului că trebuie să plecăm că mai am să-i prezint câteva oferte. Brusc realizează că mingea e iar la mine. Se agață de mine cu disperare.

<<Ce? Nu i-a plăcut? Nu are cum să nu-i placă. E făcuta ca pentru noi. Ziceți-i. Ziceți-i că-i facem preț bun. Îi pot modifica baia. Aici îi sparg peretele să aibă birou.>>

Nu înțelege că trebuie să schimbe Tot. Și în primul rând pe el.

Nu-l tratez cum ne-a tratat el pe noi, pe rând. Dimpotrivă. Îi acord întreaga mea atenție și sunt extrem de politicoasă.

Îi zic că după ce vizităm toate casele alese de clienta mea, vom analiza și îi vom da un răspuns. Rămane mut în pragul ușii.

Ies cu clienta mea. Îi fac semn că discutăm în mașină. Îmi zâmbește complice.

Ne urcăm în mașină și zicem amândouă odată: „très kitsch”.

 

 

 

„Le pont”/”Puntea” de Vlad Trandafir

31 Luni aug. 2015

Posted by in Arta, Filme

≈ Scrie un comentariu

Etichete

, , , , , , , , , ,

Puntea. Un altfel de documentar. De Vlad Trandafir. La Institul Francez.

O punte între regizor și arta, între două viziuni, între obiectiv și subiectiv, între documentar și artistic.

Nu e un documentar tipic. Nu e genul de documentar rece. Sunt strecurate momente care creează o punte subtilă între documentar și artistic. Te poți rupe de o lume a analiticului specifică documentarului și cufunda în lumea magicului, a artisticului.

O altă Punte este cea între cei doi artiști care sunt protagoniștii filmului.

Doi artiști care au un dialog neștiut de ei.

Ion Grigorescu.

În început ai senzația că nu te poți conecta cu ceea ce zice . Că se străduie să facă o conexiune cu tine dar nu te prinde. Ți se pare întru început că nu zice nimic. Cuvintele parcă se leagă greu. Vorbele’s legănate ca un poem fără sens. Apoi brusc trage o cortina și îti arată ceva magic.

Continua apoi din nou cu propoziții banale și din nou aruncă ceva care te luminează. După ce te acomodezi cu stilul lui îl asculți cu sufletul la gură. Știi ca începe firesc, calm părând că nu zice nimic si apoi te izbește. Cu frumusețe și lumină. O personalitate fascinantă. Aparent simplă. Aparent laică și epicuriană. În sensurile mai ascunse devine profund creștin.

Faptul ca dialoghează cu cineva din umbra îți dă senzația ca vorbește chiar cu tine.

Găsesc foarte inspirată si plină de modestie umbra în care se retrage regizorul. Deduci ce întrebare i s-a pus și chiar ai impresia că de fapt ești doar tu cu el, acolo. Iar raspunsul e pentru tine și nu pentru Vlad Trandafir.

Aici e Puntea pe care Vlad a creat-o continuu între „actor” și spectator.

hqdefault

Ion Grigorescu

Dan Perjovschi

Oarecum opus lui Ion Grigorescu. Clar, volubil, ferm. Sensul e la suprafață. Nu te forțezi să înțelegi ce spune. Scoate cu ușurință la suprafață sensurile.

Nu crede în Dumnezeu. Dar crede că orice creație a lui e completată continuu de privitor și crește o dată cu el. Crede în evoluția propriei creații și a dinamismului ei. Deci crede.

780873404_5d78c9ae40_b

http://www.perjovschi.ro/

 

Puntea subtilă de la documentar la artistic îl scoate din tipologia documentarelor tipice.

Care e sensul artei întreaba și se întreaba la final Vlad Trandafir?

O Punte. 

„Dumnezeu nu poate fi privit, dar prin frumos El apare partial și-l putem privi. Prin frumos putem sa-L privim pe Dumnezeu” Ion Grigorescu

 

 

 

Doamna cu păunii

01 Sâmbătă aug. 2015

Posted by in Locuri, Oameni

≈ 4 comentarii

Etichete

, , ,

Azi e foarte cald. Am o întălnire la ora 19 undeva pe lângă parcul Cișmigiu.

Plec mai devreme de la birou să fiu sigură că ajung la timp sau chiar mai devreme. Traficul este extrem de lejer. Ajung cu 40 minute mai repede. Găsesc repede și un loc de parcare. E acea perioadă din an când Bucureștiul respiră. Mulți sunt în vacanțe. E mijlocul verii.

Deschid portiera. Asfaltul fierbe încă. Mă gandesc să mă plimb puțin prin Cișmigiu. Am 40 de minute.

Cobor către parc savurând imediat liniștea. Iar copacii din Cismigiu sunt altfel decât oriunde. Felul cum foșnesc, felul cum sclipesc în soare.

Mă îndrept către locul cu păuni. Văd o doamnă în vârsta lânga gard. Scotea dintr-o sacosă din aceea cum aveau bunicile noastre pe vremuri, bucăți de pâine și le arunca prin gard păunilor. Ei o urmăreau cu atenție și răbdare. Sacoșa ei din pânza, cu pătrățele, cu doua toarte, tot din pânză, mă fascinează.

Se întoarce către mine și-mi zâmbește iar fața ei mă luminează. Are ochii albaștri și mari, fața rotundă și clară. O întreb dacă păunilor le place pâinea. Ea dă din cap și îmi zice că da. „Uite cel alb, femela, nu-i lasă deloc pe masculi să se apropie de gard. Vrea doar ea.”

1-sorin-ilfoveanu-12

Sorin Ilfoveanu

Unii oameni își spun poveștile prin ochi, prin voce, prin haine. Unii prin sacoșa în care își duc lucrurile. Mă uit la ochii ei și simt brusc că vreau să o aduc în viața mea. Să o păstrez. Să nu-i dau drumul.

Felul în care ține aceasta sacoșă. Mâinile ei îmbătrânite sunt atât de frumoase. O frumusețe care ajunge în cel mai întunecat colț al sufletului meu.

Frumusețea mă surprinde mereu. Apare acolo unde nu gândesc.

Felul în care rupe din pâine și face bucățele mici. Bunătatea emană din mâinile ei. Împreună cu dragostea.

Toate poveștile din ea îmi invadeaza sufletul. Tot ce emană mă copleșește. O pace, o dragoste.

O întreb dacă vine des sa hrăneasca păunii. Îmi zice că a ajuns pur și simplu întâmplător, azi. Stă departe. A trebuit să ia 3 autobuze. O mai întreb ceva. Vreau doar să-i aud vocea. Vocea ei îmi aduce înapoi bunicii, pace și o parte din copilăria mea.

Începe să-mi povestească despre păunii care erau în Cișmigiu când era ea copil.

Nu e nevoie să povesteasca nimic. Ea însăși emană o mare poveste.

Iubesc oamenii-poveste. Nu pot să mă abțin să nu-i iubesc. Dar încă mă lupt cu dorința de a-i aduce în viața mea. De a-i lega strâns de mine. De a-i bloca în viața mea.

Mă uit la ceas și știu că trebuie să plec în câteva minute. Mă apucă o panică. Știu că probabil nu o voi mai vedea niciodată. Îmi vine să o leg strâns de mine. Mă agăț de fiecare secundă.

Îmi găsesc curaj să-i spun că m-au bucurat nespus aceste câteva clipe petrecute cu ea. Mă ia de mâna și mă privește. Mâna ei e aspră și uscată. Dar e o alchimistă. I-o simt ca o catifea iar căldura ei mi se scurge în vene dându-mi Viață. Cu greu mă desprind.

Îmi iau la revedere. Mă îndepartez de ea.

Îmi simt pașii grei. Îmi simt o tristețe și o disperare. Ca în acele întălniri în care te gândești că poate nu ai făcut tot ce trebuia.

Mă gândesc că joia viitoare o să vin iar aici. Sigur trebuie să o reîntâlnesc. Mă uit la ceas și mă gandesc ca joia viitoare la ora 18:45 vin aici. Mă calmează puțin acest plan.

Apoi încerc să-mi amintesc numerele autobuzelor de care îmi povestise. Mă imaginam deja cum o caut apoi prin acele stații. Îmi dau seama că nu-i știu nici numele. Mă apucă iar o disperare.

Urc treptele către Stirbei Voda. Printre crengile copacilor văd soarele. Felul în care cade lumina mă eliberează ușor. Simt că sigur o voi reîntălni cândva. Nu acum. Nu aici.

Mă uit în sus și picături de frumusețe îmi curg de pe frunze în suflet.

Simt dintr-o dată o pace și o împăcare. De fapt nu am pierdut nimic. Mă invadează pacea și dragostea.

E doar o secvență. E una din miile de întâlniri cu Dumnezeu. Nu trebuie să ținem nimic lânga noi. Sunt unele iubiri care vin și pleacă în căteva momente dar le simți totuși veșnicia. Sunt unele întâlniri pe care vrei acum și aici să le blochezi în prezentul tău. Vrei să le iei să le închizi în viața ta de aici. Să fie doar ale tale.

Fiecare întâlnire e un dar și o dragoste veche. Fiecare întâlnire e o întâlnire cu veșnicia. Nu te speria și nu-ți fie frică.  Nu încerca să blochezi nimic căci nu poți pierde niciodată nimic.

După ce am urcat toate treptele, înainte să ies în stradă, m-am întors să privesc parcul.

Păunii au fost și vor fi mereu în Cișmigiu.

 

 

 

Fata cu șalul

29 Luni iun. 2015

Posted by in Oameni

≈ 2 comentarii

Etichete

, , , ,

Ai putea să fii fata care plimbă o Carte prin Lume.

Tu alegi ce vrei să duci cu tine prin Lume. O poți face inconștient sau gândit. Oamenii te vor percepe cumva după acel obiect. Sau după acea atitudine.

Așa cum unii călugări își plimbă mereu mătăniile și Biblia.

Unii dintre noi își duc doar grijile în grabă.

Eram la stop și mă gândeam la toate astea. Ca de obicei, majoritatea mașinilor încercau să se strecoare fie prin dreapta, fie prin stânga, fie pe linia de tramvai. Care mai de care mai grăbit. Mă uitam cum își duc graba asta prin Lume.

Graba care nu mai ține cont de nimeni și de nimic. Nu mai contează gentilețea. Nici politețea. Nici bunăvoința sau răbdarea. Că există un rând? De fapt nu există niciun rând. Doar eu încă mai cred în Rând.

Ignor toate astea. Dau muzica mai tare. E simfonia a 9-a de Beethoven. Ireal de multă frumusețe.

Geamul mașinii e ușor deschis. Mă apropii de un refugiu de tramvai. Văd doi tineri care așteaptă în stație și vociferează. Deduc că e un conflict acolo. E iar roșu. Aproape că mă opresc în dreptul lor. Când frânez își întrerup brusc cearta și se uită atenți către mașina mea. Da, știu. E hipnotizantă muzica. Se uită la mine mirați. Muzica i-a amuțit pe moment.

Mă privesc amăndoi cu aceeași mimică și cu aceeași privire. Îmi pare rău că nu o pot desena aici. E privirea aceea care vede dincolo. Care vede o ușă și încearcă să vadă prin crăpătura abia mijită a ușii ce e dincolo. Duc în mașină o ușă. O ușă care creează o ieșire către un alt spațiu. Văd clar asta în ochii lor.

E verde. Accelerez. Le văd în oglinda retrovizoare o înlemnire. Privirea le-o simt grea agățată de mașina. Și-au uitat cearta.

Ajung pe strada Herastrău și parchez. Lânga mine parchează mai mereu o tânără. Azi o facem simultan. Vine către mine și îmi spune: „Sunt Smaranda!”

E blondă, e frumoasă și luminoasă. Mereu își poartă câte un șal pe umeri ceea ce îi dă un aer tare romantic și elegant. În mintea mea e „fata cu șalul”.

Îmi zice: „Sper să nu te superi dar îmi ziceam mereu că aș vrea să te cunosc.”

Mă uit curioasă dar încăntată la ea. Îmi plac oamenii care nu au frici și convenții. Câteodată mi se pare o nebunie că nu vorbim între noi. Că ne ignorăm și că suntem niște străini. Noi, toți oamenii.

„Ești pianistă sau așa ceva?”

„Nu”, îi răspund scurt. Mă uit la ea, încercând să înțeleg.

Tace. Simt un moment de fâstâceala ușoară. Apoi brusc îmi dau seama și îi răspund repede: „Aa, daa, sunt fata cu pianul.”

Zâmbește larg. Amândouă râdem.

„Da. Așa mă gândeam și eu, continuă ea. Noaptea îmi imaginam cum ai în portbagaj o orchestră întreaga. Și îmi imaginam viața ta.”

Poți alege felul în care îți plimbi mașina prin lume. Si poti fi fata cu orchestra din portbagaj. Pentru o clipă poți fi ceea ce duci cu tine. Pentru clipa aceea în care te întâlnești cu altcineva tu ești ceea ce faci în acea clipă. Și rămâi așa. Ca într-o veșnicie. Ca acele imagini care îți rămân pentru totdeauna în minte. Poți fi acea imagine. Poți o secundă să o transformi într-o veșnicie în celălalt.

Mereu am iubit clipele pe care mi le dau oameni necunoscuți, curgând pe lângă mine, rămânând ca niște instantanee în mintea mea.

Noi, oamenii suntem creatori de clipe. De clipe și imagini. De cel mai frumos spectacol.

Creează clipe. Și oprește-te și privește-le.

11540892_973444352717586_854790655814496565_n

„Mergi încolo? mă întreabă ea”. Dau din cap.

Mă alătur ei și mergem împreună, concentrate pe pietrele străzii, tăcând. Prezența ei e atât de ușoară că aproape că mi-o asimilez și îmi vin brusc în minte secvențe din visul de azi noapte.

<<Mergeam cu mașina și eram grăbită să ajung la o întâlnire cu un client. Eram disperată de trafic. Ajung. Dar după un drum care mi se părea că e interminabil. Ca un coșmar era acel drum.

După ce parchez într-o piață în locul unde trebuia să mă întâlnesc cu clientul meu apare Alex. Mi se pare normal ca el să apară și nu clientul. Are în brațe un copac pentru mine. Nu mă miră deloc. Deși e un copac. Un copac care nu are deloc frunze ci doar flori mici roz. E plin de flori superbe, delicate roz. O minunăție. Îl cert că iar mi-a luat flori dar sunt fericită. Mă ia de mâna si plecăm. Habar n-am unde.>>

„Azi sunt Sânzienele, aud vocea ei. Cică îți visezi ursitul. Nu-mi amintesc nimic din ce-am visat, continuă ea.”

lg_buffalo

Yoko Tanaka

Tac. Îmi simt copacul acela în inima. Apoi în trup cu florile lui mici și roz.

La intersecție ne oprim. Ne privim. E una din acele întâlniri în care știi că poți să taci. Sau să vorbești. E tot una. Privirea ei o știu de mult. Știu că o iubesc.

Șalul ei e verde cu flori mici, roz.

 

 

 

 

 

 

 

Covrigul cu susan

13 Sâmbătă iun. 2015

Posted by in Imobiliare, Locuri, Oameni

≈ Scrie un comentariu

Etichete

, , ,

Ca aproape în fiecare dimineață, parchez pe strada Herăstrău. Mă uit în curtea cu pisici, salut pisicile care se holbează ca în fiecare zi foarte mirate la mine, închid mașina și mă îndrept către birou. Multe gânduri haotice îmi încarcă mintea. Și am un gust amar, nedeslușit.

Mă apasă căutarea unei case pentru un client care este într-o mare criză personală. Divortează. Nu îi place nicio casă. Iar orice vizită e un fiasco. La orice casă văzută divagăm către diverse aspecte, temeri, întrebări ale vieții lui. E clar ca sunt mai mult psihanalistul lui decât consultantul imobiliar.

Merg cu laptopul într-o mână și poșeta în alta, pe tocuri, de data asta, încercând să evit spațiile de pământ din macadam. Concentrarea pe micile spații dintre pietre îmi face bine. Până la sfârșitul străzii devine un joc care îmi eliberează complet mintea. Jocul cu pietrele de macadam.

image-2012-08-16-13034491-46-denivelari-statia-ratb-cismigiu

Intru din nou pe asfalt și gândurile îmi năvălesc în minte ca o tornadă spulberând toată liniștea creată de macadam. Cu cât ne-am facut viața mai ușoară cu atât ne țipă mai tare frământarile în minte.

În stație văd o coadă imensă la patiserie. Mă simt atrasă să mă așez la coadă. Mă uit în vitrină și nu aș mânca nimic. Totuși nu mă pot mișca din mulțime.

Câteodată simți nevoia să-ți ordonezi gândurile și atunci simți nevoia să te așezi într-o așteptare. Era cea mai bună așteptare pe care o întâlnisem în cale. Și ca o fugă de mine m-am înghesuit între oameni.

Unul tocmai țipa la vânzătoare că vrea covrigul ăla mai mare și că mereu i-l dă pe ăla mai mic. Vânzătoare țipa și ea: „E cum se nimerește, dom’le, ca’n viață, dom’le. Crezi mata că eu am timp să le măsor.” Domnul își ia covrigul și mușca din el și cu gura plină il aud cum bodogăneste: „e mic, mereu e ăla mic.”

O doamnă îl ceartă pe soț că nu găsește mărunții „Ți i-am pus special lânga cheie la ușa ca să nu-i uiți..off. dar tu cum ești mereu mototol nu se poate baza omul pe tine. Iar nu are rest și uite așa, iar lăsăm 20 de bani. Da. Nu’s o avere dar dacă nu-i ai nu-ți dă nimeni nimic fara ei”. Soțul nu scotea un sunet și tot își întorcea buzunarele pe dos preocupat.

O mama țipă la un copil sa-si scoata degetul din nas. Băietelul nedumerit pare să nu priceapă deloc de ce nu avem voie noi, oamenii să ne băgăm degetele în nas. Cu intuiția ei de mama simte și îi spune apăsat: „Nu e frumos, mamă!” Băiețelul continuă să aibă aceeași mimică nedumerită si frustrată.

Toată hărmălaia asta exterioară este ca un pansament pentru mine. Un bărbat în vârstă, sărăcăcios îmbrăcat, vine către mine si mă întreabă dacă îi iau și lui un covrig de pomană. Dau din cap că da, ii iau. Apoi îmi zice „cu susan”. Dau din nou din cap zâmbind.

Băiețelul găsise un moment de respiro cât mama lui număra banii și cu capul ușor întors cât să nu-l observe își rotea cu sete un degețel în nara dreaptă.

O tanti nu se hotăra dacă vrea cu mere sau cu brânza iar domnul din spatele meu a răbufnit „hai cucoană o dată că pierd autobuzul”. Tanti trezită din dilemă strigă nervoasă întoarsă către domnul cu ochii măriți de nervi „cu brââânzăăă. Da, cu brânză, zise ca o iluminare, că pierde domnul autobuzul, continuă sarcastică. De parcă nu am voie să mă gândesc. E rândul meu și pot să ma gândesc cât am chef.”

Apoi luând plăcinta țipă. „Na, că din cauza dumitale mi-am luat cu brânză când eu vroiam cu mere. Uite cum mi-ai sucit dumneata gândul cu graba asta. Când vrem să luăm autobuzul stăm la autobuz nu la coadă la covrigi să zăpăcim lumea.”

646x404

Între timp apare la coadă o frumusețe de adolescentă. Sunt vrajită de ea. O analizez pe furiș fără să mai aud larma.

Înaltă, suplă și extrem de delicată. Cu o fustă lungă bej. Niște balerini albi delicați. Bluză albă din mătase fină. Degetele ei căutând ceva în poșetă îmi atrag atenția. Extraordinar de fine. Unghiile sunt tăiate scurt și date doar cu un lac incolor. Orice privesc din ea e delicatețe, bun gust și eleganță. Nu e îmbrăcată cu haine scumpe. Dar de un bun gust și de o simplitate minunată.

Părul castaniu închis spre negru, lung și ondulat. Pielea albă ca de porțelan și ochii negri și mari. Nu avea decât un luciu de buze natural. Mă uitam si ii admiram perfectiunea. În toate. Iar ceea ce mă atrăgea ca un magnet să o privesc era orice lipsă de vulgaritate. Emana acea frumusețe pură. Curată. Nimic fals sau fabricat. Iar expresia feței ei avea o noblețe cum cred că aveau prințesele.

Îi sună telefonul. Mă bucur că îi voi auzi vocea. Răspunde:

„Da, fată, sunt în stație fată. Îmi iau o merdenea…Cum? Cum în puiii mei nu mai vii, fată?”

Pe cât de repede m-a vrăjit tot atăt de repede m-a izbit. Ca atunci când stai pe vine să ridici ceva și când te ridici uiți că ai deasupra capului o fereastră deschisă și dai cu capul cu toată puterea ta. Sunt usor amețită. Simt ca o furnicătură în moalele capului. Duc mâna instinctiv acolo asteptăndu-ma să fie plin de sânge. Îmi privesc mâna, apoi. Nu e sânge. „Ce noroc am, imi zic in minte.”

Sunt trezită de vânzătoare ” Ce vă dau?” Eu buimacă zic repede: „Un covrig cu mac”

„Atât?” intreaba ea. „Da, atât” răspund.

Mă duc către bătrânelul care aștepta într-un colț și i-l întind. El se uită în pungă și apoi strigă la mine: „Am zis că vreau cu susan!”

„Mă scuzați, zic, am uitat, acum n-o să mă bateți”, zic amuzată.

Mă indepărtez ușor de coadă și de el. Îl aud în spate cum mă binecuvantează și îmi mulțumește, totuși. Dau din cap, în semn că îl aud, dar fără să mă mai întorc.

După 10 pași îl aud cum strigă „Domnițăăăăă, să știți că de fapt e mai bun ăsta cu mac. Să vă dea Dumnezeu sănătate că tare bună sunteți.”

 

 

 

 

 

 

Ramona

27 Miercuri mai 2015

Posted by in Oameni

≈ Un comentariu

Etichete

, , , , , , , , ,

Știu femei urâte care sunt magice. Iubiții lor sunt fermecați de ele și gravitează fascinați în jurul lor. Poate pare o taină.

Cunosc femei frumoase care nu sunt iubite. Care sunt singure. Frumusețea lor e certă. Poate prea certă. Prea clară. E și aici o mirare. Nu ne place claritatea care nu promite adâncime. E ca și cum vezi din prima fundul unui lac și știi imediat tot ce e acolo. Avem nevoie să credem că NU se termină. Că nu-i vedem capătul. E tot o nevoie de veșnicie, de fapt.

Când eram în liceu eram fascinată de Doamna T. Din Patul lui Procust. Niciodată nu se contura total. Când era de o frumusețe răpitoare, când era urată dar tulburătoare. Oscila mereu între frumusețe și urâtenie ca și cum cele două ar fi fost una. Cobora și urca. Mereu. Nu o puteai gasi aici sau acolo. Era mereu în devenire, alternând.

Exact cum zicea Cioran. Redau cu ale mele cuvinte: <<Eu nu vreau să fiu în acel Paradis de care se tot vorbește. M-aș plictisti ingrozitor să fiu mereu acolo unde cică doar curge lapte și miere.>>  M-aș plictisi să rămân într-o frumusețe statică – am tradus eu pentru mine atunci. Nu poti să rămai mult într-o frumusețe statică. Ai nevoie de transformare. Altfel e ca și cum ai muri, de fapt. De aceea multe relații și iubiri mor.

În facultate dormeam cu unele din cărțile lui Cioran sub pernă. Aparent un ateu. Dar un profund creștin, de fapt.

Unde nu există evoluție și creștere nu există frumusețe și nici fericire. Unde nu există continuă devenire e moarte, de fapt. De aceea noi inșine trebuie să devenim continuu. Dumnezeu e devenire. Noi suntem devenire. Drumul nu are capăt.

Știu atât de multe femei frumoase care sunt urâte. Frumusețea lor nu vorbește. E mută și searbădă. Din ea nu curge viața. Iubiții lor par plictisiți si cască într-una. Nimic nu-i mai incita la Zâna lor. Le simți amorțeala și nu ai vrea sa intri niciodată în universul lor. Îți vine doar să fugi.

Apoi am văzut femei urâte care sunt de o frumusețe tulburătoare. Sunt magice. Cu o energie atât de vie că te lasă fără suflare. Cu o energie din care te poți hrăni sute de ani. Lângă care vrei să fii. Pentru că ele sunt conectate la izvorul vieții.

Câteodata urâțenia e mai stimulată către dinamism. Simte nevoia să compenseze. Caută dincolo de aparență. E mai profundă. Caută să strălucească altfel. Pe când frumusețea poate crea o stare de auto suficiență. Și golește. Ambele sunt niște daruri. Și de orice parte ai fi, ești de fapt în același loc.

De fapt doar asta face diferența. Conectarea la autentic. Și la veșnicie.

11054840_838011842943145_8474830350372492841_n

Corneliu Ionescu

Iubirea nu are legătura cu frumusețea sau urâțenia. De ce oare credem mereu asta? De ce avem senzația că frumusețea e o promisiune sau o cale mai ușoară către iubire?

Ramona avea 29 de ani când am cunoscut-o. Subțire, miniona și foarte draguță. Un chip tare plăcut. Un trup armonios.

Era foarte îndrăgostită de Andrei. Un băiat din grupul nostru. Erau împreună.

O simțeam mereu cum luptă să fie cu el. I se simțea lupta și efortul. Răzbatea prin toată mulțimea aia gălăgioasă. Dacă știi să asculți, auzi multe. Iar strigătul ei îmi asurzea urechile.

Ii simțeam de multe ori disperarea la concerte. Privirea ei îl urmărea speriată cum îsi urmărește leul prada. Privirea ei urmărea privirea lui. Iar când privirea lui era către o altă fată disperarea i se citea în ochi și în gesturi.

Nu puteam să o urmăresc foarte mult. Dar energia ei mă determina să o privesc plină de curiozitate.

De multe ori venea lângă mine și îmi povestea multe. Parcă nu-mi zicea nimic. Așa că mai mereu pierdeam firul la un moment dat. Apoi a simțit și îmi povestea pe scurt câte ceva. Căteodata mă saluta de departe, din mulțtime. Ceea ce mă bucura. Nu din răutate. Pur și simplu nu puteam să ma conectez la ce zice. Sunt unii oameni pe care-i asculți de la sine și a căror curgere se coboară natural către tine. Nu faci niciun efort să-i asculți.

Ea nu făcea parte dintre aceia. Încercam să mă conectez cu ea dar oricât mă străduiam, nu puteam.

A apărut apoi la un concert ușor schimbată. Dar nu am dat atenție. Era mereu foarte atentă cu ea. Exagerat de aranjată.

Vine către mine și îmi spune mândră: „știi, în sfârșit am reușit să o fac?”

Eu mă uit ușor nedumerită către ea realizând că probabil îmi spusese ceva în unul din acele momente în care nu puteam să o mai urmaresc. Dar ea continuă plină de exuberanța: „Mi-am pus silicoane. Știi de când îmi doream. Sunt atât de fericită. Nu pot încă să ridic nimic și mă doare spatele dar e acceptabil. Nu compensează cu nimic. Am vrut aseară să mut televizorul și când să-l ridic mi-am dat seama că nu pot. Altfel e perfect. Dar într-o luna o să pot face orice.”

Rămân fără grai. Îi zic că mă bucur pentru ea. Dar îndrăznesc și o întreb totuși de ce a făcut-o. Iar ea cu o voce de copil îmi zice „Îmi doream de mult”; dau din cap ca și cum aș înțelege deși nu înțeleg nimic. Apoi parcă-i pătrund în minte și-i aud gândurile <<Andrei. Așa mă va iubi mai mult Andrei.>>

„Ce, nu-ți place? Nu e frumos?” mă întreabă mirată, văzându-mi o grimasă pe față. „Ba da, ba da, desigur, îi zic. Dar erai frumoasă oricum.”

Nu știu dacă Andrei a iubit-o mai mult. Nu asta lipsea acolo. Nu putea brusc să curgă acum mai multă iubire. Ce ușor ar fi fost. Ne-am opera zilnic toți dacă am avea garanția iubirii și a armoniei. Suntem atât de caraghioși ca ne putem imagina asta.

Totul e de fapt atât de simplu. Nu avem nimic de făcut. Ci doar să fim noi. Și să devenim continuu. Nu te poți opri niciodata din drum.

Iar ea chiar era frumoasă. Dar nu descoperise asta. Nu știa că frumuseții ei ii lipsea altceva.

Când începi să devii Tu, frumusețea se conturează și incepe să strălucească.

Asta de fapt e lupta noastră reală. Iar energia și forța care transcede dintr-un Eu care se contureaza și crește continuu e mai puternică, mai senzuală și mai tulburătoare decât orice.

Apogeul frumuseții vine când tu devii una cu Lumina. Iar ăsta e un drum continuu. Căci lumina crește permanent. Nu ai atins-o și e gata. Așa cum multe femei se marită și gata. Nimic nu e gata. Niciodată.

Nu ai altceva de făcut decât să urmăresti Lumina.

Nu ai nevoie de silicoane. Nici de alt nas. Ai doar un singur țel. Calea către Lumina din tine. Caut-o și nu te îndepărta de ea.

Frumusețea care atrage și menține vine din suflet și din minte. Ea se construiește în Tine. Nu caută să se construiască pentru alții. Nu vine către nimeni. Ea e în sinele tău și pulsează Lumina.

Ea curge din tine ca un râu al vieții. Nu se termină și nu e stricăcioasă. Cei din jurul tău o vor recunoaște. După ea tânjesc. Unii habar nu au că de ea au nevoie. Dar când o vor vedea și îi vor simți mireasma, o vor recunoaște. Îi vei zdruncina puțin și vor privi în sine.

Poți fi o busola în lume.

Încearca asta.

Nimic altceva nu-ți va aduce Frumusețea.

the_bathers_picasso

M-am întâlnit cu Ramona acum câteva zile, întâmplător. Aproape că nu am recunoscut-o. Mergea îngândurată si usor încruntată. Părea apăsată și tristă. Dar era acea apăsare și frămantare care dă strălucirea. Avea și o simplitate pe care înainte nu o avea. O naturalețe.

Nu mai era cu Andrei, de mult. El era cu una dintre fetele din trupă. Una, Sabina. Îmi povestea detașata, ca pe o poveste din viața altcuiva.

Când și-a ridicat privirea către mine i-am simțit tristețea dar îi dispăruse acea disperare. Disperarea aceea de a ține pe cineva legat de sine.

Apoi chiar în acea zbatere am zărit Lumina. Și acea frumusețe. O găsise. Se vedea cum încolțea în ea. Începea să devină.