Avea ochii verzi albastri si tinea in brate o pisica portocalie. Copacii incepusera sa infloreasca. Mirosea a flori de cirese. Era luna mai.

O cunosteam de mult. In ea era un labirint in care de multe ori intrasem si nu reusisem sa mai ies. Nu-i mai cautam iesirea. Ma invarteam pe acolo. Printre case vechi, salcami infloriti, dealuri si ape. O data am gasit turnul din Pisa. Si da, era drept.

In ea isi avea un ochi bunica mea. Femeia din fratele meu era pe unul din meandrele sufletului ei.

Da. O stiam de mult. Eram una cateodata. Intram pe furis si ii strabateam drumurile. Si ea pe ale mele. Ne intalneam pe acolo si ne zambeam.

Avea ochii verzi albastri si in urma ei mergeau 2 pisici. Una neagra ca abanosul. Una argintie. Frunzele cadeau si mirosea a fum. Era luna octombrie.

Apoi a venit o umbra. Umbra care intuneca lumea. Si am fugit.

Dar de la fereastra mea vedeam stralucind adesea sufletul ei. Ne departasem dar ii simteam lumina. Cateodata ma lovea si intunericul ei. Am vrut sa fug atunci. Ea a fugit. Dar intunericul ei lumina intunericul meu.

Am ramas asa asteptand. O astept sa lumineze din nou.

Avea ochii verzi albastri si multa lumina in ei.