Exista cateva locuri in Bucuresti care ma fac sa cred ca Eliade nu a fabulat deloc iar proza lui fantastica e rupta din real.

Ne plimbam agale. Era cald. O caldura care te imbratisa suav. Nu te sufoca deloc. Strazile sunt pietruite. Pietrele acelea ingropate aduceau un miros de vechi.

Casele se insiruiau tacute, mirosind a vechi de un farmec hipnotizant.

Era plin de pisici. Se aude un scartait de usa. E o usa de lemn. Din aceea veche de la o casa si mai veche.

 

Apare un batranel. Ne vede si zambeste. Avea un costum demodat si care mirosea a mucegai. Il adulmecam fara a-mi provoca repulsie.

Dimpotriva. Parca imi deschidea mii de usi catre o lume fantastica.

Batranelul are un joc de carti in mana. Imi vine sa-l salut. Se bucura si imi zice un „sarut mana, domnitaaaa” lung.

„Ce pisici dragute aveti” ii zic, simtind ca a ramas asa ca si cum asteapta sa-i zic ceva daca tot l-am salutat.

„Aaaa. Daa. Sunt mai batrane ca mine” zice.

„Au vreo 200 de ani.”

Ma gandesc ca e batran si zambesc.

Imi zice „Hai intrati sa va arat. O sa vezi ca atata au” parca mi-ar fi ghicit ingaduinta cu care am zambit.

„Hai intrati. Sunt batrane. Nu va vor face nimic. Au 200 de ani” De parca de ele ne-am fi temut 🙂

Usa de lemn scartie caci trage de ea sa o deschida larg.

Urcam pe treptele de piatra usor stingheri. Ne tot impulsiona. „Hai, hai ca nu musca.”

Mirosea a mucegai, a lemn ud, a carti vechi. Dar acel miros te imbata.

A inchis usa dupa noi iar acel miros ne inunda narile si ne transporta cu o viteza uluitoare intr-o alta lume.

Am realizat ce vehicul rapid poate fi mirosul. Da, mirosul te poate duce instantaneu in lumi non-fizice, in lumi nebanuit de senzoriale. Am simtit cum intru in viata unui om cu trecut, prezent si viitor.

Unde eram nu puteam defini. Erau senzatii mistuitoare. Fericire. Amintiri. Lumina. Moarte. Iubire.

Da. Pe aceasta strada il poti intalni pe domnul Mihailescu.

Iar in casa domnului Mihailescu este o Lume. Acolo am atins vesnicia. Dar si moartea. Fericirea care te imbata. Dar si disperarea. Si tot acolo torc 3 pisici. De 200 de ani.

Peretii erau mai mult negri, intunecati, incarcati de tablouri cu rame aurii atarnate de sfori extrem de groase. Biblioteci masive incarcate de carti prafuite. Izul acela de carti vechi si umede era fascinant. Lemnul acela vechi stralucea in lumina unei veioze aurii.

Pe masa masiva din camera de zi erau insirate carti de joc.

„Imi dau in carti. Asa stiu cand voi pleca la ea. Mereu imi iese ca anul asta. Si tot asa de vreo cativa zeci de ani. Nu le mai tin numarul. Parca am mai trait zece vieti de cand nu o mai am pe ea. Cand esti fericit timpul e lumina. Timpul nu se numara. E viata. Cand esti singur si fara iubirea ta timpul devine o curgere nesfarsita. Asta e de fapt timpul. Absenta sau prezenta.”

Pendula de pe perete a inceput sa bata..acel zgomot pe care il auzeam in casa bunicilor mei. Dintr-odata i s-au marit pupilele. Parca privirea lui patrundea intr-un alt spatiu. Era ca vrajit.

Am iesit impinsi aproape de la spate de parca astepta pe cineva.

„Acum ca ati vazut pisicile puteti pleca. Se innopteaza.”

Sunt unele intalniri care dureaza 5 minute dar care valoreaza cat 200 de ani.

Am fost aruncati in strada si am simtit un pic din spaima si nedumerirea domnului Gavrilescu. Stiti la cine ma refer. Cred ca Eliade l-a intalnit pe domnul Mihailescu cand l-a inventat pe domnul Gavrilescu.

Am mers grabiti catre Gradina Botanica intreband daca biletele mai sunt valabile. Paznicul s-a uitat mirat la noi si a zis „normal ca sunt, nu vedeti data aici: x.x.2014?”