Am auzit si citit pareri controversate despre premianta Nobel pentru Literatura 2013; asa ca am oprit la Carturesti si am luat prima din cartile editate la noi: „Prea multa fericire”.

Ce mi-a placut la Alice Munro e ca are un dar. Un mare dar. Darul de „prinde” firescul.

„Prin ferestrele caselor vedea oameni gatind sau uitandu-se la televizor – scene care o vrajeau, chiar daca stia ca lururile nu erau chiar atat de speciale in interior.”

Ai senzatia ca patrunzi intr-o lume fireasca, in lumea din care te zbati zilnic sa iesi. Te afunzi in viata din carte si o data cu ea in viata ta.

Surprinde si povesteste suferinta cu calm si liniste, cu pace si lumina ca si cum ar fi parte din firesc.

„Cum de se intamplase asa ceva? Cum de se indragostise Jon al ei de ea?

O ucenica de tamplar, cu pasul apasat, inceata la minte, imbracata in pantaloni largi si camasi de flanel si – cat dura iarna – cu un pulover gros, plin de rumegus. O minte care se taraste inexorabil de la un cliseu la altul sau de la o ineptie la alta si care pretinde ca fiecare pas al calatoriei este litera de lege.

O astfel de persoana o pusese in umbra pe Joyce, cu picioarele ei lungi, talia subtire si coada ei matasoasa, lunga, de par negru. Ii eclipsase inteligenta, muzica si coeficientul de inteligenta.” – Fictiune

Transformarea pe care ea are darul s-o creeze in textele ei te aseaza in postura in care tu ca cititor intelegi ca si lucrurile din viata ta sunt de fapt pline de lumina magiei, a transformarii si a intelesurilor ascunse. Doar trebuie sa schimbi scaunul pe care sa te asezi cand o privesti.

Intamplarile care ar trebui sa doara le insiruie cu detasare si calm ca si cum ele au firescul lor, asemenea unui apus de soare.

Dramele si durerile curg laolalta cu firescul si monotonul intr-un dans ametitor.

Ai plange dar suferinta si emotia au asa o profunzime linistitoare incat te naucesc. De multe ori am simtit nevoia sa ridic ochii din carte si sa privesc cerul.

Citesti si nu stii daca plictiseste sau doare. Esti spectator in inceput dar incet aluneci in viata ta si simti cum nimic nu doare, nimic nu ar trebui sa aiba puterea sa aduca suferinta. Melanjul intre durere si firesc si echilibrul pe care reuseste sa-l creeze e unic. Nu are efuziuni de fericire. Ci doar o zbatere fireasca si luminoasa.

Imi place sa stau cu o carte Alice Munro in brate, pe terasa, savurandu-i calmul si linistea cu care intalneste durerea si suferinta.

„O poveste nu este un drum pe care mergi.. Este, mai degrabă, ca o casă. Intri înăuntru, stai o vreme, plimbându-te înainte şi înapoi, stabilindu-te unde îţi place şi descoperind cum interacţionează camerele şi coridoarele între ele, cum lumea exterioară este alterată din spatele acestor ferestre. Iar tu, vizitatorul, cititorul, eşti, de asemenea, modificat, stând în acest spaţiu închis, indiferent dacă e amplu şi uşor de parcurs sau întortocheat şi mobilat opulent. Poţi să revii din nou, iar casa şi povestea conţin mai multe decât ai văzut ultima oară. Are şi simţul că a fost construită din propria-i necesitate, nu doar ca să te adăpostească sau să te ispitească”, scrie autoarea considerată „suverana artei nuvele contemporane“ şi supranumită „Cehov al Canadei rurale“.

Momentele de magie pe care le strecoara sunt atat de subtile si nu le percepi decat atunci cand simti nevoia sa privesti cerul si simti cum in sufletul tau se aseaza lumina si pacea.

„Unele profesoare se dadeau cu parfum, dar ea nu se parfuma niciodata. Mirosea a lemne, soba sau a copaci.

Mai tarziu, copilul crezuse ca mirosea a rumegus de cedru. Dupa ce mama ei incepuse sa lucreze pentru sotul profesoarei, mirosea la fel, dar parca nu intocmai la fel.

Diferenta parea a fi ca mama ei mirosea a lemn, dar profesoara mirosea a lemn din care izvoraste muzica” Alice Munro – Fictiune