Etichete
Clopotul de sticla, Deprimare, Desene Sylvia Plath, Durere, Iubire, Sinucidere, Sylvia Plath, Tristete
Acum cativa ani, agata fiind intre doua iubiri, la un hotel din Poiana Brasov, o intalnesc pe Sylvia Plath.
Era 2 noaptea. Nu puteam sa dorm. Un amestec de disperare, durere, renuntare, iubire inabusita cu seninatatea unei noi si fragile iubiri care incerca sa creasca.
O parte din mine stagna intr-o iubire din care vroiam sa fug. Dar nu puteam deloc sa ies din ea. Ma tragea ca un magnet in intuneric. Vroiam sa ma adancesc in ea chiar daca o iubire luminoasa imi zambea din umbra patului.
Zappez posturile tv si ma opresc la un film, vad cateva scene si ma cutremur..viata Sylviei Plath.
Nu cred sa fi gasit un moment mai bun sa intre in viata mea. Fiindca fiecare femeie este in viata ei macar o data Sylvia Plath.
Daca o vei intalni ca artista in alte momente poate nu te va inspira. Dar daca o vei intalni, atunci te va soca asemanarea. Te va soca disperarea, tristetea, nebunia. Te vei regasi in ea si vei sti ca si tu esti Sylvia Plath.
Am fost apoi curioasa si i-am cautat cartile. I-am studiat viata. Iubirea ei nebuna pentru un barbat. Dupa ani de gelozii, dureri si tristeti imense gaseste calea de a scapa de durerea de trai fara iubirea vietii ei, sinucigandu-se. Dar iubirea si disperarea pentru el sunt la limita patologicului. Orice om ar vrea sa caute o cale catre lumina. Ea nu a putut gasi calea de a trai fara el si fara iubirea lui.
Dupa 6 ani de la sinuciderea ei, femeia pentru care el o parasise se sinucide si ea.
Am recitit cu mare placere „Clopotul de sticla”. Singurul roman complet ramas de la ea. Au mai fost cateva manuscrise care din pacate au disparut. Majoritatea spun ca el le-ar fi dat foc.
Ea spunea ca oricine poate sa scrie. Nu trebuie decat sa te asezi la masa si sa scrii. Isi punea ceasul sa o trezeasca la ora 4 dimineata ca sa scrie. Avea mereu senzatia ca nu-i ajunge timpul. Probabil ca intuia ca viata-i va fi scurta, de 30 si ceva de ani. Prima poezie i-a fost publicata cand avea 9 ani. Coeficientul de inteligenta era de 160, la 12 ani.
„Tacerea ma deprima. Nu era tacerea tacerii. Era tacerea mea.
Stiam foarte bine ca masinile fac zgomot si ca oamenii din ele si de dupa ferestrele luminate ale cladirilor fac un zgomot si ca fluviul face un zgomot, dar nu auzeam nimic.
Orasul imi atarna la geam, plat ca un afis, palpaind si scanteind, dar putea la fel de bine nici sa nu fie acolo, la cat de mult ma ajuta.
Telefonul alb, ca de portelan, de langa pat m-ar fi putut conecta cu lucrurile, dar acesta statea nemiscat, impietrit ca un cap de mort.” Sylvia Plath