Etichete

, , , , , ,

Intru in cladirea de sticla, grabita. Am o intalnire intr-o ora. O intalnire importanta.

Nu sunt prea pregatita. E luni si inca ma simt buimaca. Dar cladirea in care am biroul, are o putere. Una nevorbita. Ma ajuta mereu pe tacute.

E o cladire care te striveste. Extrem de inalta, complet din sticla, totul alb stralucitor. Ai senzatia ca patrunzi intr-o alta lume. A ordinii, a succesului.

Are un efect miraculos.

Cladirile te pot ajuta in negocieri. Au puterea lor de convingere. Vorbesc puternic si extrem de apasat. Cateodata pot sa tac. Si am invatat sa tac primele zece minute. Imi las clientii sa vorbeasca, si cladirea.

Si oamenii care lucreaza aici cred ca sunt cuprinsi in acest miraj. Comunicarea cu ei e greoaie. Cred ca sunt striviti de vocea Cladirii. Si cred ca nici nu stiu.

As vrea sa le spun dar nu ma aud. Strig cateodata catre ei, dar ma privesc si apoi trec pe langa mine ca si cum nu as exista. De fapt nici nu exist. Sunt un culoar printre zidurile acestei cladiri.

Intru in lift si zic un „Buna dimineata” apasat. Din cele cinci persoane doar un tanar imi raspunde mormaind un „buna ziua” chinuit. Restul nici nu ma baga in seama.

O tanara se uita mirata la mine si ma analizeaza cu o privire putin dispretuitoare. Da. Aici nu prea se saluta. Suntem salutati doar de cladire si de propria noastra importanta ca ne confundam cateva ore pe zi cu ea. Ne asimileaza, cumva.

Poate nu mai stim cine suntem. Sau poate ca zidurile ei incep sa creasca si sa se prelungeasca in noi.

Da. Le simt zidurile. Oamenii au ziduri crescute in suflet.

Ajung la etajul 3, salut zambind fetele din receptie si ma indrept catre birou.

Salut inca o tanara care isi ia cafeaua. E eleganta, aranjata, mirosind a flori de iarna. Pantofi argintii cu tocuri cui. Unghii lungi si mov. Inele mari si multe bratari. Parul coafat prins cu clame argintii cu perle albe.

Apare inca o tanara la fel de cocheta si incep entuziast sa-si povesteasca. Fara sa vreau aud dialogul. Vocile sunt tari, metalice parca vrand sa acopere ceva. Incerc sa prind ritmul.

<<- Vai ce pantofi frumosi ai!

– Ahhh, daaaa, sunt Manolo. Mi i-am luat de pe Asos. Am dat 400 euro. Si azi, tocmai azi nu mi-a pornit masina, dragaa. Hahha. Si imagineaza-ti cum alergam pe tocurile astea dupa taxi. Si in rochia asta.

– Vaiii. Ce scenariu horror.

– Tu? Cum e noul apartament?

– Vaiiiii, sunt asa fericita. Mi-am luat tapet mov din matase. Cu dungi aurii. A gasit tata. Trebuie sa mi-l aduca din Anglia. >>

Dintr-o data vad o lumina aurie..nu-mi dau seama de unde vine. De la tapet? Nu.

Apoi vad, la chiuveta cu capul plecat, o fata tanara. Spala vasele. E o lumina acolo. Ma uit la mainile ei. Simple, fara inele si bratari, usor umflate de la apa fierbinte, cu unghiile scurte si tocite. Cu niste tenisi negri in picioare, pantaloni negri si un sort gri, ud pe alocuri.

Fetele continua sa vorbeasca tare si rad. Dar nu le mai aud. Ele nu spun nimic.

O vad doar pe fata care spala vasele. Privirea ii e in chiuveta dar ii simt umilinta. Pozitia corpului e ca si cum ar fi invinsa. Ii simt gandurile. Ii simt neputinta. Ea nu are tapet mov de matase. Are doar niste tenisi negri.

Dar ii vad lumina. Chiar daca pare invinsa. E o aparenta. Doar ea nu e. Ea inca aude.

O simt cum se simte inutila si invizibila. Nu stie ca lumineaza ca un far. Si nimeni nu o vede. Nimeni nici macar nu o vede.

O salut incet. Se intoarce mirata. Cand se asigura ca ei ma adresez imi raspunde cu o stralucire in ochi. Apoi o intreb daca pot lua o ceasca. Imi intinde una.

Vorbesc cu ea despre vantul de afara. Se indreapta si privirea ei trece de la umilinta la o stralucire vioaie. Ii simt viata si naturaletea dar si neputinta de a trece dincolo de ziduri.

Niciodata nu te astepti si nu stii de unde vine salvarea. Unii oameni salveaza lumea fara sa stie. Fiecare om are in el o taina. Trebuie sa ne oprim si doar sa privim. Chiar daca doar spala vase. Nu trece. Opreste-te si priveste. Asculta. S-ar putea sa intrezaresti Lumina.

hypergenesse-de-la-reapparition

Victor Brauner

 

Odata, la Padova, plimbandu-ne, am dat de minunata biserica Sf Anton. Am intrat. Erau niste cozi imense la preotii care citeau acatistele. Intr-un colt statea nebagat in seama, un calugar batran, absent, chel, cocosat.

Nimic nu-mi amintesc din acea biserica ci doar cum statea El acolo. Felul in care statea acolo, acela al unei inutilitati absolute mi-a creat in suflet o imagine pe care nu o voi uita niciodata. Forfota si atentia oamenilor se indrepta catre preotii care citeau, catre icoane, lumanari, arhitectura si altele.

Dar lumina si linistea pe care el o imprastia erau de o mare frumusete.

Am vrut sa-i spun dar nu stiu italiana.  Am vrut sa-i zic ca asa cum sta El acolo salveaza Lumea.

As fi vrut sa stie ca simplul fapt ca il priveai o secunda era o intalnire cu Lumina. As fi vrut sa stie toate astea. Ce mult mi-as fi dorit.

Am vrut sa-i spun ca imaginea pe care el mi-a creat-o atunci in inima este tot ce poate da mai frumos Dumnezeu intr-o clipa terestra.

Iar el nu stia ca era vasul in care Dumnezeu turnase un infinit de frumusete. El doar statea umil, intr-un colt. Nu va sti niciodata ca va fi in inima mea mereu. Nu icoanele, nu arhitectura bisericii, nu acatistele si cantecele, nu rugaciunile, nu Padova. Ci doar El.

Nu stim niciodata cine aduce stropul de puritate care pastreaza lumina si ne ajuta sa nu ne scufundam in intuneric. Mai mereu acela/aceea e tacut, umil, trece ca o umbra fara sa o vezi si fara sa o auzi.

Cateodata e suficient ca un singur om dintr-un spatiu sa aiba Lumina. Unul singur.

Iar acum, aici, e fata care spala vasele.

 

 

 

 

Reclame