Știu femei urâte care sunt magice. Iubiții lor sunt fermecați de ele și gravitează fascinați în jurul lor. Poate pare o taină.

Cunosc femei frumoase care nu sunt iubite. Care sunt singure. Frumusețea lor e certă. Poate prea certă. Prea clară. E și aici o mirare. Nu ne place claritatea care nu promite adâncime. E ca și cum vezi din prima fundul unui lac și știi imediat tot ce e acolo. Avem nevoie să credem că NU se termină. Că nu-i vedem capătul. E tot o nevoie de veșnicie, de fapt.

Când eram în liceu eram fascinată de Doamna T. Din Patul lui Procust. Niciodată nu se contura total. Când era de o frumusețe răpitoare, când era urată dar tulburătoare. Oscila mereu între frumusețe și urâtenie ca și cum cele două ar fi fost una. Cobora și urca. Mereu. Nu o puteai gasi aici sau acolo. Era mereu în devenire, alternând.

Exact cum zicea Cioran. Redau cu ale mele cuvinte: <<Eu nu vreau să fiu în acel Paradis de care se tot vorbește. M-aș plictisti ingrozitor să fiu mereu acolo unde cică doar curge lapte și miere.>>  M-aș plictisi să rămân într-o frumusețe statică – am tradus eu pentru mine atunci. Nu poti să rămai mult într-o frumusețe statică. Ai nevoie de transformare. Altfel e ca și cum ai muri, de fapt. De aceea multe relații și iubiri mor.

În facultate dormeam cu unele din cărțile lui Cioran sub pernă. Aparent un ateu. Dar un profund creștin, de fapt.

Unde nu există evoluție și creștere nu există frumusețe și nici fericire. Unde nu există continuă devenire e moarte, de fapt. De aceea noi inșine trebuie să devenim continuu. Dumnezeu e devenire. Noi suntem devenire. Drumul nu are capăt.

Știu atât de multe femei frumoase care sunt urâte. Frumusețea lor nu vorbește. E mută și searbădă. Din ea nu curge viața. Iubiții lor par plictisiți si cască într-una. Nimic nu-i mai incita la Zâna lor. Le simți amorțeala și nu ai vrea sa intri niciodată în universul lor. Îți vine doar să fugi.

Apoi am văzut femei urâte care sunt de o frumusețe tulburătoare. Sunt magice. Cu o energie atât de vie că te lasă fără suflare. Cu o energie din care te poți hrăni sute de ani. Lângă care vrei să fii. Pentru că ele sunt conectate la izvorul vieții.

Câteodata urâțenia e mai stimulată către dinamism. Simte nevoia să compenseze. Caută dincolo de aparență. E mai profundă. Caută să strălucească altfel. Pe când frumusețea poate crea o stare de auto suficiență. Și golește. Ambele sunt niște daruri. Și de orice parte ai fi, ești de fapt în același loc.

De fapt doar asta face diferența. Conectarea la autentic. Și la veșnicie.

Iubirea nu are legătura cu frumusețea sau urâțenia. De ce oare credem mereu asta? De ce avem senzația că frumusețea e o promisiune sau o cale mai ușoară către iubire?

Ramona avea 29 de ani când am cunoscut-o. Subțire, miniona și foarte draguță. Un chip tare plăcut. Un trup armonios.

Era foarte îndrăgostită de Andrei. Un băiat din grupul nostru. Erau împreună.

O simțeam mereu cum luptă să fie cu el. I se simțea lupta și efortul. Răzbatea prin toată mulțimea aia gălăgioasă. Dacă știi să asculți, auzi multe. Iar strigătul ei îmi asurzea urechile.

Ii simțeam de multe ori disperarea la concerte. Privirea ei îl urmărea speriată cum îsi urmărește leul prada. Privirea ei urmărea privirea lui. Iar când privirea lui era către o altă fată disperarea i se citea în ochi și în gesturi.

Nu puteam să o urmăresc foarte mult. Dar energia ei mă determina să o privesc plină de curiozitate.

De multe ori venea lângă mine și îmi povestea multe. Parcă nu-mi zicea nimic. Așa că mai mereu pierdeam firul la un moment dat. Apoi a simțit și îmi povestea pe scurt câte ceva. Căteodata mă saluta de departe, din mulțtime. Ceea ce mă bucura. Nu din răutate. Pur și simplu nu puteam să ma conectez la ce zice. Sunt unii oameni pe care-i asculți de la sine și a căror curgere se coboară natural către tine. Nu faci niciun efort să-i asculți.

Ea nu făcea parte dintre aceia. Încercam să mă conectez cu ea dar oricât mă străduiam, nu puteam.

A apărut apoi la un concert ușor schimbată. Dar nu am dat atenție. Era mereu foarte atentă cu ea. Exagerat de aranjată.

Vine către mine și îmi spune mândră: „știi, în sfârșit am reușit să o fac?”

Eu mă uit ușor nedumerită către ea realizând că probabil îmi spusese ceva în unul din acele momente în care nu puteam să o mai urmaresc. Dar ea continuă plină de exuberanța: „Mi-am pus silicoane. Știi de când îmi doream. Sunt atât de fericită. Nu pot încă să ridic nimic și mă doare spatele dar e acceptabil. Nu compensează cu nimic. Am vrut aseară să mut televizorul și când să-l ridic mi-am dat seama că nu pot. Altfel e perfect. Dar într-o luna o să pot face orice.”

Rămân fără grai. Îi zic că mă bucur pentru ea. Dar îndrăznesc și o întreb totuși de ce a făcut-o. Iar ea cu o voce de copil îmi zice „Îmi doream de mult”; dau din cap ca și cum aș înțelege deși nu înțeleg nimic. Apoi parcă-i pătrund în minte și-i aud gândurile <<Andrei. Așa mă va iubi mai mult Andrei.>>

„Ce, nu-ți place? Nu e frumos?” mă întreabă mirată, văzându-mi o grimasă pe față. „Ba da, ba da, desigur, îi zic. Dar erai frumoasă oricum.”

Nu știu dacă Andrei a iubit-o mai mult. Nu asta lipsea acolo. Nu putea brusc să curgă acum mai multă iubire. Ce ușor ar fi fost. Ne-am opera zilnic toți dacă am avea garanția iubirii și a armoniei. Suntem atât de caraghioși ca ne putem imagina asta.

Totul e de fapt atât de simplu. Nu avem nimic de făcut. Ci doar să fim noi. Și să devenim continuu. Nu te poți opri niciodata din drum.

Iar ea chiar era frumoasă. Dar nu descoperise asta. Nu știa că frumuseții ei ii lipsea altceva.

Când începi să devii Tu, frumusețea se conturează și incepe să strălucească.

Asta de fapt e lupta noastră reală. Iar energia și forța care transcede dintr-un Eu care se contureaza și crește continuu e mai puternică, mai senzuală și mai tulburătoare decât orice.

Apogeul frumuseții vine când tu devii una cu Lumina. Iar ăsta e un drum continuu. Căci lumina crește permanent. Nu ai atins-o și e gata. Așa cum multe femei se marită și gata. Nimic nu e gata. Niciodată.

Nu ai altceva de făcut decât să urmăresti Lumina.

Nu ai nevoie de silicoane. Nici de alt nas. Ai doar un singur țel. Calea către Lumina din tine. Caut-o și nu te îndepărta de ea.

Frumusețea care atrage și menține vine din suflet și din minte. Ea se construiește în Tine. Nu caută să se construiască pentru alții. Nu vine către nimeni. Ea e în sinele tău și pulsează Lumina.

Ea curge din tine ca un râu al vieții. Nu se termină și nu e stricăcioasă. Cei din jurul tău o vor recunoaște. După ea tânjesc. Unii habar nu au că de ea au nevoie. Dar când o vor vedea și îi vor simți mireasma, o vor recunoaște. Îi vei zdruncina puțin și vor privi în sine.

Poți fi o busola în lume.

Încearca asta.

Nimic altceva nu-ți va aduce Frumusețea.

M-am întâlnit cu Ramona acum câteva zile, întâmplător. Aproape că nu am recunoscut-o. Mergea îngândurată si usor încruntată. Părea apăsată și tristă. Dar era acea apăsare și frămantare care dă strălucirea. Avea și o simplitate pe care înainte nu o avea. O naturalețe.

Nu mai era cu Andrei, de mult. El era cu una dintre fetele din trupă. Una, Sabina. Îmi povestea detașata, ca pe o poveste din viața altcuiva.

Când și-a ridicat privirea către mine i-am simțit tristețea dar îi dispăruse acea disperare. Disperarea aceea de a ține pe cineva legat de sine.

Apoi chiar în acea zbatere am zărit Lumina. Și acea frumusețe. O găsise. Se vedea cum încolțea în ea. Începea să devină.