• Despre

Elena Tănăsescu

~ Put a little magic in your life

Elena Tănăsescu

Arhive lunare: iunie 2015

Fata cu șalul

29 Luni iun. 2015

Posted by Elena Tanasescu in Oameni

≈ 2 comentarii

Etichete

Beethoven, Noapte de sânziene, Pian, Sânziene, Yoko Tanaka

Ai putea să fii fata care plimbă o Carte prin Lume.

Tu alegi ce vrei să duci cu tine prin Lume. O poți face inconștient sau gândit. Oamenii te vor percepe cumva după acel obiect. Sau după acea atitudine.

Așa cum unii călugări își plimbă mereu mătăniile și Biblia.

Unii dintre noi își duc doar grijile în grabă.

Eram la stop și mă gândeam la toate astea. Ca de obicei, majoritatea mașinilor încercau să se strecoare fie prin dreapta, fie prin stânga, fie pe linia de tramvai. Care mai de care mai grăbit. Mă uitam cum își duc graba asta prin Lume.

Graba care nu mai ține cont de nimeni și de nimic. Nu mai contează gentilețea. Nici politețea. Nici bunăvoința sau răbdarea. Că există un rând? De fapt nu există niciun rând. Doar eu încă mai cred în Rând.

Ignor toate astea. Dau muzica mai tare. E simfonia a 9-a de Beethoven. Ireal de multă frumusețe.

Geamul mașinii e ușor deschis. Mă apropii de un refugiu de tramvai. Văd doi tineri care așteaptă în stație și vociferează. Deduc că e un conflict acolo. E iar roșu. Aproape că mă opresc în dreptul lor. Când frânez își întrerup brusc cearta și se uită atenți către mașina mea. Da, știu. E hipnotizantă muzica. Se uită la mine mirați. Muzica i-a amuțit pe moment.

Mă privesc amăndoi cu aceeași mimică și cu aceeași privire. Îmi pare rău că nu o pot desena aici. E privirea aceea care vede dincolo. Care vede o ușă și încearcă să vadă prin crăpătura abia mijită a ușii ce e dincolo. Duc în mașină o ușă. O ușă care creează o ieșire către un alt spațiu. Văd clar asta în ochii lor.

E verde. Accelerez. Le văd în oglinda retrovizoare o înlemnire. Privirea le-o simt grea agățată de mașina. Și-au uitat cearta.

Ajung pe strada Herastrău și parchez. Lânga mine parchează mai mereu o tânără. Azi o facem simultan. Vine către mine și îmi spune: „Sunt Smaranda!”

E blondă, e frumoasă și luminoasă. Mereu își poartă câte un șal pe umeri ceea ce îi dă un aer tare romantic și elegant. În mintea mea e „fata cu șalul”.

Îmi zice: „Sper să nu te superi dar îmi ziceam mereu că aș vrea să te cunosc.”

Mă uit curioasă dar încăntată la ea. Îmi plac oamenii care nu au frici și convenții. Câteodată mi se pare o nebunie că nu vorbim între noi. Că ne ignorăm și că suntem niște străini. Noi, toți oamenii.

„Ești pianistă sau așa ceva?”

„Nu”, îi răspund scurt. Mă uit la ea, încercând să înțeleg.

Tace. Simt un moment de fâstâceala ușoară. Apoi brusc îmi dau seama și îi răspund repede: „Aa, daa, sunt fata cu pianul.”

Zâmbește larg. Amândouă râdem.

„Da. Așa mă gândeam și eu, continuă ea. Noaptea îmi imaginam cum ai în portbagaj o orchestră întreaga. Și îmi imaginam viața ta.”

Poți alege felul în care îți plimbi mașina prin lume. Si poti fi fata cu orchestra din portbagaj. Pentru o clipă poți fi ceea ce duci cu tine. Pentru clipa aceea în care te întâlnești cu altcineva tu ești ceea ce faci în acea clipă. Și rămâi așa. Ca într-o veșnicie. Ca acele imagini care îți rămân pentru totdeauna în minte. Poți fi acea imagine. Poți o secundă să o transformi într-o veșnicie în celălalt.

Mereu am iubit clipele pe care mi le dau oameni necunoscuți, curgând pe lângă mine, rămânând ca niște instantanee în mintea mea.

Noi, oamenii suntem creatori de clipe. De clipe și imagini. De cel mai frumos spectacol.

Creează clipe. Și oprește-te și privește-le.

11540892_973444352717586_854790655814496565_n

„Mergi încolo? mă întreabă ea”. Dau din cap.

Mă alătur ei și mergem împreună, concentrate pe pietrele străzii, tăcând. Prezența ei e atât de ușoară că aproape că mi-o asimilez și îmi vin brusc în minte secvențe din visul de azi noapte.

<<Mergeam cu mașina și eram grăbită să ajung la o întâlnire cu un client. Eram disperată de trafic. Ajung. Dar după un drum care mi se părea că e interminabil. Ca un coșmar era acel drum.

După ce parchez într-o piață în locul unde trebuia să mă întâlnesc cu clientul meu apare Alex. Mi se pare normal ca el să apară și nu clientul. Are în brațe un copac pentru mine. Nu mă miră deloc. Deși e un copac. Un copac care nu are deloc frunze ci doar flori mici roz. E plin de flori superbe, delicate roz. O minunăție. Îl cert că iar mi-a luat flori dar sunt fericită. Mă ia de mâna si plecăm. Habar n-am unde.>>

„Azi sunt Sânzienele, aud vocea ei. Cică îți visezi ursitul. Nu-mi amintesc nimic din ce-am visat, continuă ea.”

lg_buffalo

Yoko Tanaka

Tac. Îmi simt copacul acela în inima. Apoi în trup cu florile lui mici și roz.

La intersecție ne oprim. Ne privim. E una din acele întâlniri în care știi că poți să taci. Sau să vorbești. E tot una. Privirea ei o știu de mult. Știu că o iubesc.

Șalul ei e verde cu flori mici, roz.

 

 

 

 

 

 

 

Publicitate

Covrigul cu susan

13 Sâmbătă iun. 2015

Posted by Elena Tanasescu in Imobiliare, Locuri, Oameni

≈ Scrie un comentariu

Etichete

Case, Coadă, Covrigărie, Pisici

Ca aproape în fiecare dimineață, parchez pe strada Herăstrău. Mă uit în curtea cu pisici, salut pisicile care se holbează ca în fiecare zi foarte mirate la mine, închid mașina și mă îndrept către birou. Multe gânduri haotice îmi încarcă mintea. Și am un gust amar, nedeslușit.

Mă apasă căutarea unei case pentru un client care este într-o mare criză personală. Divortează. Nu îi place nicio casă. Iar orice vizită e un fiasco. La orice casă văzută divagăm către diverse aspecte, temeri, întrebări ale vieții lui. E clar ca sunt mai mult psihanalistul lui decât consultantul imobiliar.

Merg cu laptopul într-o mână și poșeta în alta, pe tocuri, de data asta, încercând să evit spațiile de pământ din macadam. Concentrarea pe micile spații dintre pietre îmi face bine. Până la sfârșitul străzii devine un joc care îmi eliberează complet mintea. Jocul cu pietrele de macadam.

image-2012-08-16-13034491-46-denivelari-statia-ratb-cismigiu

Intru din nou pe asfalt și gândurile îmi năvălesc în minte ca o tornadă spulberând toată liniștea creată de macadam. Cu cât ne-am facut viața mai ușoară cu atât ne țipă mai tare frământarile în minte.

În stație văd o coadă imensă la patiserie. Mă simt atrasă să mă așez la coadă. Mă uit în vitrină și nu aș mânca nimic. Totuși nu mă pot mișca din mulțime.

Câteodată simți nevoia să-ți ordonezi gândurile și atunci simți nevoia să te așezi într-o așteptare. Era cea mai bună așteptare pe care o întâlnisem în cale. Și ca o fugă de mine m-am înghesuit între oameni.

Unul tocmai țipa la vânzătoare că vrea covrigul ăla mai mare și că mereu i-l dă pe ăla mai mic. Vânzătoare țipa și ea: „E cum se nimerește, dom’le, ca’n viață, dom’le. Crezi mata că eu am timp să le măsor.” Domnul își ia covrigul și mușca din el și cu gura plină il aud cum bodogăneste: „e mic, mereu e ăla mic.”

O doamnă îl ceartă pe soț că nu găsește mărunții „Ți i-am pus special lânga cheie la ușa ca să nu-i uiți..off. dar tu cum ești mereu mototol nu se poate baza omul pe tine. Iar nu are rest și uite așa, iar lăsăm 20 de bani. Da. Nu’s o avere dar dacă nu-i ai nu-ți dă nimeni nimic fara ei”. Soțul nu scotea un sunet și tot își întorcea buzunarele pe dos preocupat.

O mama țipă la un copil sa-si scoata degetul din nas. Băietelul nedumerit pare să nu priceapă deloc de ce nu avem voie noi, oamenii să ne băgăm degetele în nas. Cu intuiția ei de mama simte și îi spune apăsat: „Nu e frumos, mamă!” Băiețelul continuă să aibă aceeași mimică nedumerită si frustrată.

Toată hărmălaia asta exterioară este ca un pansament pentru mine. Un bărbat în vârstă, sărăcăcios îmbrăcat, vine către mine si mă întreabă dacă îi iau și lui un covrig de pomană. Dau din cap că da, ii iau. Apoi îmi zice „cu susan”. Dau din nou din cap zâmbind.

Băiețelul găsise un moment de respiro cât mama lui număra banii și cu capul ușor întors cât să nu-l observe își rotea cu sete un degețel în nara dreaptă.

O tanti nu se hotăra dacă vrea cu mere sau cu brânza iar domnul din spatele meu a răbufnit „hai cucoană o dată că pierd autobuzul”. Tanti trezită din dilemă strigă nervoasă întoarsă către domnul cu ochii măriți de nervi „cu brââânzăăă. Da, cu brânză, zise ca o iluminare, că pierde domnul autobuzul, continuă sarcastică. De parcă nu am voie să mă gândesc. E rândul meu și pot să ma gândesc cât am chef.”

Apoi luând plăcinta țipă. „Na, că din cauza dumitale mi-am luat cu brânză când eu vroiam cu mere. Uite cum mi-ai sucit dumneata gândul cu graba asta. Când vrem să luăm autobuzul stăm la autobuz nu la coadă la covrigi să zăpăcim lumea.”

646x404

Între timp apare la coadă o frumusețe de adolescentă. Sunt vrajită de ea. O analizez pe furiș fără să mai aud larma.

Înaltă, suplă și extrem de delicată. Cu o fustă lungă bej. Niște balerini albi delicați. Bluză albă din mătase fină. Degetele ei căutând ceva în poșetă îmi atrag atenția. Extraordinar de fine. Unghiile sunt tăiate scurt și date doar cu un lac incolor. Orice privesc din ea e delicatețe, bun gust și eleganță. Nu e îmbrăcată cu haine scumpe. Dar de un bun gust și de o simplitate minunată.

Părul castaniu închis spre negru, lung și ondulat. Pielea albă ca de porțelan și ochii negri și mari. Nu avea decât un luciu de buze natural. Mă uitam si ii admiram perfectiunea. În toate. Iar ceea ce mă atrăgea ca un magnet să o privesc era orice lipsă de vulgaritate. Emana acea frumusețe pură. Curată. Nimic fals sau fabricat. Iar expresia feței ei avea o noblețe cum cred că aveau prințesele.

Îi sună telefonul. Mă bucur că îi voi auzi vocea. Răspunde:

„Da, fată, sunt în stație fată. Îmi iau o merdenea…Cum? Cum în puiii mei nu mai vii, fată?”

Pe cât de repede m-a vrăjit tot atăt de repede m-a izbit. Ca atunci când stai pe vine să ridici ceva și când te ridici uiți că ai deasupra capului o fereastră deschisă și dai cu capul cu toată puterea ta. Sunt usor amețită. Simt ca o furnicătură în moalele capului. Duc mâna instinctiv acolo asteptăndu-ma să fie plin de sânge. Îmi privesc mâna, apoi. Nu e sânge. „Ce noroc am, imi zic in minte.”

Sunt trezită de vânzătoare ” Ce vă dau?” Eu buimacă zic repede: „Un covrig cu mac”

„Atât?” intreaba ea. „Da, atât” răspund.

Mă duc către bătrânelul care aștepta într-un colț și i-l întind. El se uită în pungă și apoi strigă la mine: „Am zis că vreau cu susan!”

„Mă scuzați, zic, am uitat, acum n-o să mă bateți”, zic amuzată.

Mă indepărtez ușor de coadă și de el. Îl aud în spate cum mă binecuvantează și îmi mulțumește, totuși. Dau din cap, în semn că îl aud, dar fără să mă mai întorc.

După 10 pași îl aud cum strigă „Domnițăăăăă, să știți că de fapt e mai bun ăsta cu mac. Să vă dea Dumnezeu sănătate că tare bună sunteți.”

 

 

 

 

 

 

Abonează-te

  • Intrări (RSS)
  • Comentarii (RSS)

Arhive

  • mai 2016
  • noiembrie 2015
  • septembrie 2015
  • august 2015
  • iunie 2015
  • mai 2015
  • aprilie 2015
  • februarie 2015
  • decembrie 2014
  • noiembrie 2014
  • octombrie 2014
  • septembrie 2014
  • august 2014
  • iulie 2014
  • iunie 2014
  • mai 2014
  • aprilie 2014
  • ianuarie 2014

Categorii

  • Arta
    • Carti
    • Filme
    • Pictura
  • Fără categorie
  • Imobiliare
  • Locuri
  • Oameni

Meta

  • Înregistrare
  • Autentificare

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com. Tema: Chateau de Ignacio Ricci.

Confidențialitate și cookie-uri: acest site folosește cookie-uri. Dacă continui să folosești acest site web, ești de acord cu utilizarea lor.
Pentru a afla mai multe, inclusiv cum să controlezi cookie-urile, uită-te aici: Politică cookie-uri
  • Urmărește Urmăresc
    • Elena Tănăsescu
    • Alătură-te altor 30 de urmăritori
    • Ai deja un cont WordPress.com? Autentifică-te acum.
    • Elena Tănăsescu
    • Personalizare
    • Urmărește Urmăresc
    • Înregistrare
    • Autentificare
    • Raportează acest conținut
    • Vezi site-ul în Cititor
    • Administrează abonamente
    • Restrânge această bară
 

Încarc comentariile...