Etichete

, , , ,

Îti dai seama de calitatea unui om după cum te tratează abia după ce află ce poziție ai.

Cei care lucrează în imobiliare știu ce zic. Cine e cel de la care urmează să iau banii? Cine e cel căruia trebuie să-i dau banii după? Veșnicul comision controversat.

Cine e clientul? Cine e „agenția”?

Parchează un Porche. Îmi dau seama că trebuie să fie domnul R, proprietarul. Intră în scara blocului grăbit și ne salută într-o franceză școlarească.

Noi amandouă răspundem. Ea cu un accent perfect, eu cu al meu. El nu sesizează diferența.

E în panataloni scurți și un tricou galben cu un număr roșu pe el. Se prezintă: Domnul R.

Clienta mea îi mulțumește că a venit mai repede. El nu o bagă în seamă. Și toată atenția lui se îndreaptă către mine.

Îmi explică că acel duplex superb l-au făcut pentru ei dar că pânâ la urmă soția lui a preferat să stea la casa din Mogoșoaia. În franceză desigur, amestecând cuvinte în engleză și în română. Îmi dau seama că ne confundă. Las lucrurile așa.

Sus după ce ieșim din lift încep totusi să-i prezint clientei căsuțele contoarelor din fața apartamentului și să mai traduc anumite cuvinte pe care ea nu le înțelegea de la el. Încet domnul R se prinde și uimit îmi zice: <<păi stați… dânsa e clienta? Zic da, sigur. Eu sunt reprezentanta agenției.>>

Brusc întreaga lui atenție se duce către clienta mea. Eu nu mai exist. Deloc. Intră în fața mea pe ușă. Se așează cu spatele la mine încercând să-i prezinte casa lui fantastică  scoțând niște propoziții rupte.  Zâmbește larg și entuziast clientei mele, plin de lingușeală. Aproape că mi se făcuse greață. Chiar dacă sunt obișnuită. E o categorie de proprietari în România. Și nu e de neglijat.

Casa lui e exact ca el. Nu ți-e clar unde începe bucătaria și unde se termină livingul.

Holurile sunt mici și înguste. Ai senzația că te sufoci. Un geam se tot lovește de o ușă. Ca să vezi baia trebuie să închizi ușa de la bucătărie.

Niște margini aurii erau trasate pe tavan. Scafe ovale. Apasă pe întrerupător mândru să ne arate spoturile. Lumina era violet.

Apoi mândru îi arata scafa din dormitor. De data asta portocalie.

scafe_1

Pe scara interioară era lipită o mochetă cu flori roșii. Pe alocuri dezlipită. Tăiată strâmb. Uimitor cum senzația pe care o lăsa casa era identică cu ce emana el. Meschin.

Casele arată exact ca proprietarii lor. Și oamenii sunt exact cum le sunt casele. Cum se întamplă cu câinii. Știți că încep să semene: omul cu câinele.

Cam așa e și cu casele. Ele nu iși pot depăși proprietarii. Casa e cea mai fidelă oglindă a omului.

Știu deja să citesc în case. Sunt ghicitoare în case. Și invers. Când i-am vazut mașina, tricoul galben și privirea, știam cum e Casa lui.

După ce terminăm vizita domnul R se așează iar în fața mea, blocându-mă în spatele lui și o întreabă doar pe clienta mea dacă vrea o cafea. Mă amuză situația. Clienta mea extrem de delicată, îl ignoră, se face că nu a auzit si se întoarce către mine: <<Elena, am terminat. Am vazut. Plecăm?>>

Îi explic proprietarului că trebuie să plecăm că mai am să-i prezint câteva oferte. Brusc realizează că mingea e iar la mine. Se agață de mine cu disperare.

<<Ce? Nu i-a plăcut? Nu are cum să nu-i placă. E făcuta ca pentru noi. Ziceți-i. Ziceți-i că-i facem preț bun. Îi pot modifica baia. Aici îi sparg peretele să aibă birou.>>

Nu înțelege că trebuie să schimbe Tot. Și în primul rând pe el.

Nu-l tratez cum ne-a tratat el pe noi, pe rând. Dimpotrivă. Îi acord întreaga mea atenție și sunt extrem de politicoasă.

Îi zic că după ce vizităm toate casele alese de clienta mea, vom analiza și îi vom da un răspuns. Rămane mut în pragul ușii.

Ies cu clienta mea. Îi fac semn că discutăm în mașină. Îmi zâmbește complice.

Ne urcăm în mașină și zicem amândouă odată: „très kitsch”.

 

 

 

Anunțuri