E ora 10 noaptea. Simt cum ma cuprinde o moleseala puternica. Nu am chef sa merg la biserica. Nu am chef deloc. Mi se strecoara un gand in minte. Mi-e frica sa il formulez. Dar isi ia forma: „Poate nici nu ma mai duc anul asta. Si asa nu mai simt aproape nimic parca.”

Azi la Lidl era asa o imbulzeala de oameni. Atata agitatie, nervozitate in trafic. Cozi. Si in magazine si la stopuri. Un haos.

Si vroiam doar o punga de cafea azi dimineata. Era imposibil. Cineva mi-a trantit un sac de cartofi pe picioare. Oare doar atat a mai ramas din aceasta sarbatoare crestina? Doar o tensiune si o goana dupa mancare?

Ma ia o stare de frig. Nu, chiar nu am chef sa ma duc in noaptea asta la Biserica.

Ma uit la Alex si e preocupat si adancit in proiectarea unui motor pentru o barca. Simt o mare tihna. Mai citesc o pagina. Ma uit la Alex si il simt in lumea lui. Atat de mult imi plac aceste momente. Cand fiecare e absorbit in lumea lui. Si impreuna. Acea liniste impreuna. Simt ca ma ia si mai tare o letargie. Si apoi frigul. Ma ridic, imi iau cartea si ma duc in dormitor. Ma bag in pat asa imbracata in blugi. Mai citesc o pagina din Boris Vian.

Ma gandesc, din nou, ca as putea sa nu mai mergem sa luam Lumina. Voi inchide ochii si imi voi imagina cum Lumina vine singura in lumanarile noastre. O voi aprinde din flacara de la aragaz-doar tot lumina e- dar ma voi ruga sa fie acea Lumina.

Apoi am inchis ochii. Mi s-a parut brusc totul atat de simplu. Atata timp cat Dumnezeu are cont pe facebook si e mereu online doar ma conectez si iau Lumina. Apoi vad brusc lumina pe pagina mea. Si pe toate paginile dintr-odata. Era aurie si pura. Era bucurie. Dar era o bucurie atat de simpla. Ca atunci cand imi lua mama niste balerini noi. Sau ca atunci cand simteam curgand din parul meu parfumul de portocale adus de tata din shop. Sau ca atunci cand fratele meu imi aducea de la scoala o bomboana tuflita, scoasa din buzunarul uniformei. Ce bucurie simt de la aceasta Lumina. Mi-a aprins-o cineva in suflet. Intra cumva din crestetul capului.

Simt o mangaiere lina pe cap. Imi dau seama ca adormisem. Alex se bagase si el langa mine in pat. In blugi. Incaltat. Isi legana adidasii in exteriorul patului timp in care ma mangaia pe cap.

Ii zic inca in stare de semi-trezire..”Parca nu as mai merge, efectiv mor de somn”

„Cum vrei tu, papusa scumpa” suna vocea lui blanda.

Ma uit la ceas 23:45. Simt brusc o energie ma ridic si in 5 minute sunt la usa, incaltata si cu geaca pe mine. Alex rade. Mereu se amuza de viteza mea de a face lucruri si de a-mi schimba deciziile. Luptele mele cu balaurii. Iesim.

Simt un aer proaspat si atata pace. Alergam. Radem. Iesim din complex si se vede dintr-odata o masa imensa de oameni in jurul Bisericii. Ba alergam, ba mergem. Cu pauze. Se aude deja rumoarea multimii de oameni. O mare rumoare. Parca suntem pe stadion.

Cand intram in multime incep sa bata clopotele bisericii. Toata acea masa de oameni se opreste din murmurat, inlemneste si tace. Imi dau lacrimile. Toti acei oameni care ieri se imbulzeau nevrotici in magazine sa-si umple cosurile cu mancare, toti acei oameni care ieri claxonau nervosi la stopuri acum au amutit si sunt UNA.

troite-fagaras-troite-prelucrata1

Aceasta unitate nu o poti simti niciunde si nicicand. O poti simti doar in noaptea de Inviere. Doar o data pe an. E una din cele mai frumoase clipe ale umanitatii. Una din clipele cand oamenii pot lasa TOT si pot deveni UNA.

Toti cantau pe soptite sau ingaimau „Hristos a inviat din morti, cu moartea pe moarte calcand….” luand Lumina unii de la altii. E o clipa pe care nu o poti inlocui cu nimic.

O zaresc pe doamna care cu o zi in urma isi asezase pe piciorul meu un sac de cartofi impingandu-ma la coada la Lidl. Cu doi copii langa ea. Avea o privire ca o Lumina. Iar copiii ei se hraneau din ea cuminti.

Hristos a inviat!

 

Anunțuri