Arhive categorie: Locuri

Locuri magice

Noaptea de inviere

04 Miercuri mai 2016

Posted by in Locuri, Oameni

≈ Scrie un comentariu

E ora 10 noaptea. Simt cum ma cuprinde o moleseala puternica. Nu am chef sa merg la biserica. Nu am chef deloc. Mi se strecoara un gand in minte. Mi-e frica sa il formulez. Dar isi ia forma: „Poate nici nu ma mai duc anul asta. Si asa nu mai simt aproape nimic parca.”

Azi la Lidl era asa o imbulzeala de oameni. Atata agitatie, nervozitate in trafic. Cozi. Si in magazine si la stopuri. Un haos.

Si vroiam doar o punga de cafea azi dimineata. Era imposibil. Cineva mi-a trantit un sac de cartofi pe picioare. Oare doar atat a mai ramas din aceasta sarbatoare crestina? Doar o tensiune si o goana dupa mancare?

Ma ia o stare de frig. Nu, chiar nu am chef sa ma duc in noaptea asta la Biserica.

Ma uit la Alex si e preocupat si adancit in proiectarea unui motor pentru o barca. Simt o mare tihna. Mai citesc o pagina. Ma uit la Alex si il simt in lumea lui. Atat de mult imi plac aceste momente. Cand fiecare e absorbit in lumea lui. Si impreuna. Acea liniste impreuna. Simt ca ma ia si mai tare o letargie. Si apoi frigul. Ma ridic, imi iau cartea si ma duc in dormitor. Ma bag in pat asa imbracata in blugi. Mai citesc o pagina din Boris Vian.

Ma gandesc, din nou, ca as putea sa nu mai mergem sa luam Lumina. Voi inchide ochii si imi voi imagina cum Lumina vine singura in lumanarile noastre. O voi aprinde din flacara de la aragaz-doar tot lumina e- dar ma voi ruga sa fie acea Lumina.

Apoi am inchis ochii. Mi s-a parut brusc totul atat de simplu. Atata timp cat Dumnezeu are cont pe facebook si e mereu online doar ma conectez si iau Lumina. Apoi vad brusc lumina pe pagina mea. Si pe toate paginile dintr-odata. Era aurie si pura. Era bucurie. Dar era o bucurie atat de simpla. Ca atunci cand imi lua mama niste balerini noi. Sau ca atunci cand simteam curgand din parul meu parfumul de portocale adus de tata din shop. Sau ca atunci cand fratele meu imi aducea de la scoala o bomboana tuflita, scoasa din buzunarul uniformei. Ce bucurie simt de la aceasta Lumina. Mi-a aprins-o cineva in suflet. Intra cumva din crestetul capului.

Simt o mangaiere lina pe cap. Imi dau seama ca adormisem. Alex se bagase si el langa mine in pat. In blugi. Incaltat. Isi legana adidasii in exteriorul patului timp in care ma mangaia pe cap.

Ii zic inca in stare de semi-trezire..”Parca nu as mai merge, efectiv mor de somn”

„Cum vrei tu, papusa scumpa” suna vocea lui blanda.

Ma uit la ceas 23:45. Simt brusc o energie ma ridic si in 5 minute sunt la usa, incaltata si cu geaca pe mine. Alex rade. Mereu se amuza de viteza mea de a face lucruri si de a-mi schimba deciziile. Luptele mele cu balaurii. Iesim.

Simt un aer proaspat si atata pace. Alergam. Radem. Iesim din complex si se vede dintr-odata o masa imensa de oameni in jurul Bisericii. Ba alergam, ba mergem. Cu pauze. Se aude deja rumoarea multimii de oameni. O mare rumoare. Parca suntem pe stadion.

Cand intram in multime incep sa bata clopotele bisericii. Toata acea masa de oameni se opreste din murmurat, inlemneste si tace. Imi dau lacrimile. Toti acei oameni care ieri se imbulzeau nevrotici in magazine sa-si umple cosurile cu mancare, toti acei oameni care ieri claxonau nervosi la stopuri acum au amutit si sunt UNA.

troite-fagaras-troite-prelucrata1

Aceasta unitate nu o poti simti niciunde si nicicand. O poti simti doar in noaptea de Inviere. Doar o data pe an. E una din cele mai frumoase clipe ale umanitatii. Una din clipele cand oamenii pot lasa TOT si pot deveni UNA.

Toti cantau pe soptite sau ingaimau „Hristos a inviat din morti, cu moartea pe moarte calcand….” luand Lumina unii de la altii. E o clipa pe care nu o poti inlocui cu nimic.

O zaresc pe doamna care cu o zi in urma isi asezase pe piciorul meu un sac de cartofi impingandu-ma la coada la Lidl. Cu doi copii langa ea. Avea o privire ca o Lumina. Iar copiii ei se hraneau din ea cuminti.

Hristos a inviat!

 

Reclame

„Le violoncell sous la pluie”

26 Joi nov. 2015

Posted by in Arta, Locuri, Oameni

≈ Scrie un comentariu

Etichete

, ,

Am zile in care orice imagine pe care o intalnesc cu privirea imi pare rupta din cel mai genial film: de la oamenii care stau si astepta in statie, un caine care isi asteapta in fata magazinului disperat stapanul, doi tineri care se tin de mana si rad, un cersator care bodoganeste ceva intins pe o bordura, cerul pamantiu, copacii, sunetul clopotelor unei biserici inghesuite intre niste blocuri cenusii, privirile si ochii oamenilor care se perinda prin fata ta, gesturile lor aparent marunte, o reclama pe un autobuz care vajaie pe langa tine, mirosul ploii si al pamantului umed, croncanitul ciorilor si tot asa pana la infinit.

Succesiunea lor imi creeaza senzatia ca suntem conectati permanent la derularea unui minunat spectacol nesfarsit. Spontaneitatea vietii creeaza cea mai geniala opera de arta. Iar noi suntem zilnic in ea. Facem parte din acest spectacol fascinant. Si-l cream. Impreuna cu ciorile, copacii, cerul, pana la + infinit.

Catedata combinatia intre cele mai absurde imagini, trairi, scene imi reconfirma ca traim intr-un magic suprarealism continuu.

Dar am zile in care mi se perinda pe sub ochi imagini si scene pentru care nu simt nimic. Am zile in care nu vad.

Doisneau vede mereu.

«Il est des jours où l’on ressent le simple fait de voir comme un véritable bonheur.» Robert Doisneau

http://www.robert-doisneau.com/fr/

Paris, 1957

„Le violoncell sous la pluie” Paris, 1957

„Minunile din viata de zi cu zi sunt atât de interesante şi nici un regizor de film nu poate aranja neaşteptatul pe care-l găseşti în stradă”, spunea Doisneau.

clochard_419_robert-doisneau doisneau_4_b doisneau-465-Jean-Settour-bar-des-BOF-place-des-I robert-doisneau-19

Ingerii schimbarii #colectiv

05 Joi nov. 2015

Posted by in Locuri, Oameni

≈ Scrie un comentariu

Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , ,

Da, stiu. O sa-mi ziceti ca e o forma de consolare. Sau ca sunt prea mistica. Sau ca incerc sa dau o turnura frumoasa acestei imense tristeti asternute peste noi toti.

Dar cred cu tarie ca ei sunt Armata de Ingeri care vor aduce schimbarea.

th-2

Si nu au plecat. Lupta cot la cot cu noi. Sunt Aici.

Ei sunt acei Oameni-Ingeri alesi de Dumnezeu pentru a ne deschide o Poarta. Ii vad in lumina, le simt energia si vibratia, le simt lupta.

Despre cei cativa dintre Ei pe care i-am cunoscut, pot spune ca aveau acel melanj unic de forta cu inocenta, de bunatate cu spirit, de onoare si noblete.

Si toti erau niste nonconformisti luptatori care puteau sa schimbe lumea. Nu erau orice fel de oameni. Aveau un gen de stralucire in ei. Stralucirea care da lumina schimbarii.

Ei au fost alesi sa fie Armata de lumina si schimbare in lume. Ei sunt Ingerii schimbarii.

Si nu au disparut. Ei sunt aici cu noi. Forta lor a unit mase, ne-au facut sa plangem, apoi ne-au dat putere, ne-au facut sa intelegem si sa putem iesi in strada. Ne-au facut UNA.

Ei sunt in fruntea noastra. Sunt covinsa ca ii simtiti.

Sunt VII. Sunt cei mai mari animatori, sunt cei mai capabili capitani de osti.

Vibratia lor ne atinge inimile. Si daca nu esti orb chiar ii vezi. Stralucesc langa noi.

Daca nu esti surd ii auzi. Vocea lor e ca tunetul.

11233256_925544040814904_8905422169910263375_n

Schimbarea incepe cu noi. Si stiu ca suna a slogan de care suntem satui. Dar nu e de ajuns ca a plecat Ponta. Ca va pleca Oprea. Ca a plecat Piedone.

Nu e numai o lupta cu puterea si sistemul. E o lupta care trebuie data de fiecare din noi, in noi.

Trebuie ca noi toti sa privim in noi si sa taiem din radacina Minciuna. Agresivitatea. Rautatea. Sa incepem usor, usor sa ne reconstruim coloana vertebrala.

Onoarea. E ceea ce ne lipseste aproape cu desavarsire. Pare un cuvant desuet, invechit.

Dar avem nevoie ca de aer de Onoare. Si de noblete.

Lucrez in imobiliare. Iau pulsul unei societati bolnave, zilnic. Stiu cate erori se fac in diperarea si lacomia de a se face bani.

Exista doar boala. Boala care se ia de la unul la altul ca sa putem supravietui. Suntem nevoiti sa ne adaptam la minciuna.

Suntem bolnavi. Suntem foarte bolnavi.

Eugen Bratfanof

Eugen Bratfanof

Nu mai vreau sa stau ca un uliu sa-mi pazesc munca.

E umilitot si degradant. Nu vreau sa mai fiu fortata sa fiu meschina.

90% din clientii unei agentii vor sa te minta, sa te insele sau sa te sara. Acum o luna o avocata Medlife, un om tanar aparent integru,  dupa 3 saptamani de munca, ne-a zis in fata „nu am niciun contract cu dvs de ce v-as plati?”.

Nu mai exista corectitune, onoare si bun simt. Nu exista  valoarea cuvantului. Nu exista conceptul de gentlemen’s agreement. Vrei sa ai o noblete si sa ai incredere in oameni fara sa semnezi ceva? Esti rasplatit cu aruncat de pietre in tine.

Iesi cu capul spart si cu sufletul franjuri.

Nu e suficient sa strigam „Jos Ponta!” „Jos Oprea!” „Jos Avocata X!” „Jos coruptia!”

Ci sa privim in noi. Cu mult curaj. Sa recultivam Onoarea. Caci nu o mai avem. De mult.  Asta e lupta pe care trebuie sa o dam noi toti.

Haideti sa resadim Onoarea in noi.

Haideti sa reusim sa ne pastram cuvantul dat. Haideti sa ne gandim mai intai la Celalalt. Celalalt esti Tu. Haideti sa ne respectam munca.

Haideti sa nu ne mai furam zilnic unii altora drepturile.

Sa nu mai depasim coloana la semafor ignorand pe ceilalti, bagandu-ne senini in fata. Haideti sa nu ne mai luam zilnic unii altora fata. E atat de meschin. Sa nu ne mai dam flash-uri disperate agresandu-ne.

Haideti sa ne respectam.

Haideti sa fim nobili.

Eu sunt Tu.

Haideti sa fim Una. #colectiv

Doamna cu păunii

01 Sâmbătă aug. 2015

Posted by in Locuri, Oameni

≈ 4 comentarii

Etichete

, , ,

Azi e foarte cald. Am o întălnire la ora 19 undeva pe lângă parcul Cișmigiu.

Plec mai devreme de la birou să fiu sigură că ajung la timp sau chiar mai devreme. Traficul este extrem de lejer. Ajung cu 40 minute mai repede. Găsesc repede și un loc de parcare. E acea perioadă din an când Bucureștiul respiră. Mulți sunt în vacanțe. E mijlocul verii.

Deschid portiera. Asfaltul fierbe încă. Mă gandesc să mă plimb puțin prin Cișmigiu. Am 40 de minute.

Cobor către parc savurând imediat liniștea. Iar copacii din Cismigiu sunt altfel decât oriunde. Felul cum foșnesc, felul cum sclipesc în soare.

Mă îndrept către locul cu păuni. Văd o doamnă în vârsta lânga gard. Scotea dintr-o sacosă din aceea cum aveau bunicile noastre pe vremuri, bucăți de pâine și le arunca prin gard păunilor. Ei o urmăreau cu atenție și răbdare. Sacoșa ei din pânza, cu pătrățele, cu doua toarte, tot din pânză, mă fascinează.

Se întoarce către mine și-mi zâmbește iar fața ei mă luminează. Are ochii albaștri și mari, fața rotundă și clară. O întreb dacă păunilor le place pâinea. Ea dă din cap și îmi zice că da. „Uite cel alb, femela, nu-i lasă deloc pe masculi să se apropie de gard. Vrea doar ea.”

1-sorin-ilfoveanu-12

Sorin Ilfoveanu

Unii oameni își spun poveștile prin ochi, prin voce, prin haine. Unii prin sacoșa în care își duc lucrurile. Mă uit la ochii ei și simt brusc că vreau să o aduc în viața mea. Să o păstrez. Să nu-i dau drumul.

Felul în care ține aceasta sacoșă. Mâinile ei îmbătrânite sunt atât de frumoase. O frumusețe care ajunge în cel mai întunecat colț al sufletului meu.

Frumusețea mă surprinde mereu. Apare acolo unde nu gândesc.

Felul în care rupe din pâine și face bucățele mici. Bunătatea emană din mâinile ei. Împreună cu dragostea.

Toate poveștile din ea îmi invadeaza sufletul. Tot ce emană mă copleșește. O pace, o dragoste.

O întreb dacă vine des sa hrăneasca păunii. Îmi zice că a ajuns pur și simplu întâmplător, azi. Stă departe. A trebuit să ia 3 autobuze. O mai întreb ceva. Vreau doar să-i aud vocea. Vocea ei îmi aduce înapoi bunicii, pace și o parte din copilăria mea.

Începe să-mi povestească despre păunii care erau în Cișmigiu când era ea copil.

Nu e nevoie să povesteasca nimic. Ea însăși emană o mare poveste.

Iubesc oamenii-poveste. Nu pot să mă abțin să nu-i iubesc. Dar încă mă lupt cu dorința de a-i aduce în viața mea. De a-i lega strâns de mine. De a-i bloca în viața mea.

Mă uit la ceas și știu că trebuie să plec în câteva minute. Mă apucă o panică. Știu că probabil nu o voi mai vedea niciodată. Îmi vine să o leg strâns de mine. Mă agăț de fiecare secundă.

Îmi găsesc curaj să-i spun că m-au bucurat nespus aceste câteva clipe petrecute cu ea. Mă ia de mâna și mă privește. Mâna ei e aspră și uscată. Dar e o alchimistă. I-o simt ca o catifea iar căldura ei mi se scurge în vene dându-mi Viață. Cu greu mă desprind.

Îmi iau la revedere. Mă îndepartez de ea.

Îmi simt pașii grei. Îmi simt o tristețe și o disperare. Ca în acele întălniri în care te gândești că poate nu ai făcut tot ce trebuia.

Mă gândesc că joia viitoare o să vin iar aici. Sigur trebuie să o reîntâlnesc. Mă uit la ceas și mă gandesc ca joia viitoare la ora 18:45 vin aici. Mă calmează puțin acest plan.

Apoi încerc să-mi amintesc numerele autobuzelor de care îmi povestise. Mă imaginam deja cum o caut apoi prin acele stații. Îmi dau seama că nu-i știu nici numele. Mă apucă iar o disperare.

Urc treptele către Stirbei Voda. Printre crengile copacilor văd soarele. Felul în care cade lumina mă eliberează ușor. Simt că sigur o voi reîntălni cândva. Nu acum. Nu aici.

Mă uit în sus și picături de frumusețe îmi curg de pe frunze în suflet.

Simt dintr-o dată o pace și o împăcare. De fapt nu am pierdut nimic. Mă invadează pacea și dragostea.

E doar o secvență. E una din miile de întâlniri cu Dumnezeu. Nu trebuie să ținem nimic lânga noi. Sunt unele iubiri care vin și pleacă în căteva momente dar le simți totuși veșnicia. Sunt unele întâlniri pe care vrei acum și aici să le blochezi în prezentul tău. Vrei să le iei să le închizi în viața ta de aici. Să fie doar ale tale.

Fiecare întâlnire e un dar și o dragoste veche. Fiecare întâlnire e o întâlnire cu veșnicia. Nu te speria și nu-ți fie frică.  Nu încerca să blochezi nimic căci nu poți pierde niciodată nimic.

După ce am urcat toate treptele, înainte să ies în stradă, m-am întors să privesc parcul.

Păunii au fost și vor fi mereu în Cișmigiu.

 

 

 

Covrigul cu susan

13 Sâmbătă iun. 2015

Posted by in Imobiliare, Locuri, Oameni

≈ Scrie un comentariu

Etichete

, , ,

Ca aproape în fiecare dimineață, parchez pe strada Herăstrău. Mă uit în curtea cu pisici, salut pisicile care se holbează ca în fiecare zi foarte mirate la mine, închid mașina și mă îndrept către birou. Multe gânduri haotice îmi încarcă mintea. Și am un gust amar, nedeslușit.

Mă apasă căutarea unei case pentru un client care este într-o mare criză personală. Divortează. Nu îi place nicio casă. Iar orice vizită e un fiasco. La orice casă văzută divagăm către diverse aspecte, temeri, întrebări ale vieții lui. E clar ca sunt mai mult psihanalistul lui decât consultantul imobiliar.

Merg cu laptopul într-o mână și poșeta în alta, pe tocuri, de data asta, încercând să evit spațiile de pământ din macadam. Concentrarea pe micile spații dintre pietre îmi face bine. Până la sfârșitul străzii devine un joc care îmi eliberează complet mintea. Jocul cu pietrele de macadam.

image-2012-08-16-13034491-46-denivelari-statia-ratb-cismigiu

Intru din nou pe asfalt și gândurile îmi năvălesc în minte ca o tornadă spulberând toată liniștea creată de macadam. Cu cât ne-am facut viața mai ușoară cu atât ne țipă mai tare frământarile în minte.

În stație văd o coadă imensă la patiserie. Mă simt atrasă să mă așez la coadă. Mă uit în vitrină și nu aș mânca nimic. Totuși nu mă pot mișca din mulțime.

Câteodată simți nevoia să-ți ordonezi gândurile și atunci simți nevoia să te așezi într-o așteptare. Era cea mai bună așteptare pe care o întâlnisem în cale. Și ca o fugă de mine m-am înghesuit între oameni.

Unul tocmai țipa la vânzătoare că vrea covrigul ăla mai mare și că mereu i-l dă pe ăla mai mic. Vânzătoare țipa și ea: „E cum se nimerește, dom’le, ca’n viață, dom’le. Crezi mata că eu am timp să le măsor.” Domnul își ia covrigul și mușca din el și cu gura plină il aud cum bodogăneste: „e mic, mereu e ăla mic.”

O doamnă îl ceartă pe soț că nu găsește mărunții „Ți i-am pus special lânga cheie la ușa ca să nu-i uiți..off. dar tu cum ești mereu mototol nu se poate baza omul pe tine. Iar nu are rest și uite așa, iar lăsăm 20 de bani. Da. Nu’s o avere dar dacă nu-i ai nu-ți dă nimeni nimic fara ei”. Soțul nu scotea un sunet și tot își întorcea buzunarele pe dos preocupat.

O mama țipă la un copil sa-si scoata degetul din nas. Băietelul nedumerit pare să nu priceapă deloc de ce nu avem voie noi, oamenii să ne băgăm degetele în nas. Cu intuiția ei de mama simte și îi spune apăsat: „Nu e frumos, mamă!” Băiețelul continuă să aibă aceeași mimică nedumerită si frustrată.

Toată hărmălaia asta exterioară este ca un pansament pentru mine. Un bărbat în vârstă, sărăcăcios îmbrăcat, vine către mine si mă întreabă dacă îi iau și lui un covrig de pomană. Dau din cap că da, ii iau. Apoi îmi zice „cu susan”. Dau din nou din cap zâmbind.

Băiețelul găsise un moment de respiro cât mama lui număra banii și cu capul ușor întors cât să nu-l observe își rotea cu sete un degețel în nara dreaptă.

O tanti nu se hotăra dacă vrea cu mere sau cu brânza iar domnul din spatele meu a răbufnit „hai cucoană o dată că pierd autobuzul”. Tanti trezită din dilemă strigă nervoasă întoarsă către domnul cu ochii măriți de nervi „cu brââânzăăă. Da, cu brânză, zise ca o iluminare, că pierde domnul autobuzul, continuă sarcastică. De parcă nu am voie să mă gândesc. E rândul meu și pot să ma gândesc cât am chef.”

Apoi luând plăcinta țipă. „Na, că din cauza dumitale mi-am luat cu brânză când eu vroiam cu mere. Uite cum mi-ai sucit dumneata gândul cu graba asta. Când vrem să luăm autobuzul stăm la autobuz nu la coadă la covrigi să zăpăcim lumea.”

646x404

Între timp apare la coadă o frumusețe de adolescentă. Sunt vrajită de ea. O analizez pe furiș fără să mai aud larma.

Înaltă, suplă și extrem de delicată. Cu o fustă lungă bej. Niște balerini albi delicați. Bluză albă din mătase fină. Degetele ei căutând ceva în poșetă îmi atrag atenția. Extraordinar de fine. Unghiile sunt tăiate scurt și date doar cu un lac incolor. Orice privesc din ea e delicatețe, bun gust și eleganță. Nu e îmbrăcată cu haine scumpe. Dar de un bun gust și de o simplitate minunată.

Părul castaniu închis spre negru, lung și ondulat. Pielea albă ca de porțelan și ochii negri și mari. Nu avea decât un luciu de buze natural. Mă uitam si ii admiram perfectiunea. În toate. Iar ceea ce mă atrăgea ca un magnet să o privesc era orice lipsă de vulgaritate. Emana acea frumusețe pură. Curată. Nimic fals sau fabricat. Iar expresia feței ei avea o noblețe cum cred că aveau prințesele.

Îi sună telefonul. Mă bucur că îi voi auzi vocea. Răspunde:

„Da, fată, sunt în stație fată. Îmi iau o merdenea…Cum? Cum în puiii mei nu mai vii, fată?”

Pe cât de repede m-a vrăjit tot atăt de repede m-a izbit. Ca atunci când stai pe vine să ridici ceva și când te ridici uiți că ai deasupra capului o fereastră deschisă și dai cu capul cu toată puterea ta. Sunt usor amețită. Simt ca o furnicătură în moalele capului. Duc mâna instinctiv acolo asteptăndu-ma să fie plin de sânge. Îmi privesc mâna, apoi. Nu e sânge. „Ce noroc am, imi zic in minte.”

Sunt trezită de vânzătoare ” Ce vă dau?” Eu buimacă zic repede: „Un covrig cu mac”

„Atât?” intreaba ea. „Da, atât” răspund.

Mă duc către bătrânelul care aștepta într-un colț și i-l întind. El se uită în pungă și apoi strigă la mine: „Am zis că vreau cu susan!”

„Mă scuzați, zic, am uitat, acum n-o să mă bateți”, zic amuzată.

Mă indepărtez ușor de coadă și de el. Îl aud în spate cum mă binecuvantează și îmi mulțumește, totuși. Dau din cap, în semn că îl aud, dar fără să mă mai întorc.

După 10 pași îl aud cum strigă „Domnițăăăăă, să știți că de fapt e mai bun ăsta cu mac. Să vă dea Dumnezeu sănătate că tare bună sunteți.”

 

 

 

 

 

 

Orasul futurist

20 Luni apr. 2015

Posted by in Locuri

≈ Scrie un comentariu

Etichete

, , , , , , , , , , , ,

M-am trezit in aceasta dimineata complet non-definita. E o experienta pe care nu am mai trait-o niciodata, zic eu. Plecasem incarcata cu oameni frumosi in suflet, cu picturi, cu muzica si prieteni.

De cate ori revin dintr-o calatorie de peste mari si tari ma simt extrem de creativa si puternic re-definita. Imi reconturez eu-l si adaug cercuri concentrice esentei fiintei mele.

As putea sa ma desenez la fiecare reintoarcere. Mai colorata, mai vie. Mai rotunda. Imi asimilez anotimpuri, culori si mirosuri. Imi raman in suflet multe case. Au pereti care miros a fericire si ferestre mari, galbene.

photo 4

Bucuresti-Cladire de pe Strada Pache Protopopescu

Ma re-asez in orasul meu si in casa mea cu lumina si multa culoare. Cu forta si imaginatie.

Revad imagini si resimt fericiri. In calatorii atingi ceva ce nu poti atinge acasa. Si acel ceva se potenteaza ulterior cand ajungi Acasa. E ca si cum plec intr-o calatorie ca sa-mi aduc ceva acasa. 

De data asta am intalnit un oras al carui suflet nu l-am putut simti. S-a ascuns. L-am tot cautat.

Celebrul, luxosul si futuristul oras Dubai. Am avut parte de o sedere perfecta si de oameni minunati la care am stat si ne-au organizat vizitele si iesirile.

Dar orasul. Orasul. E o lume pe care nu am putut sa o definesc si nici sa o intalnesc cu sufletul meu. Am incercat din rasputeri sa ma imprietenesc cu el. Ca in acele prietenii care se leaga greu dar care pana la urma pot deveni profunde. Nu am putut.

M-am simtit ca intr-un film in care nu puteam sa-mi joc rolul. Buimaca si nelamurita.

Uneori parca eram intr-un vis in care depuneam efort sa fac lucruri. Si le faceam dar nu aveau substanta. Nu am stiut pana acum ca exista spatii care te pot aduce intr-o criza de identificare majora.

Nu intelegeam ce trebuie sa inteleg si de ce nu simt. Simturile imi erau amortite exact ca in unele vise. Atunci cand te lupti sa faci ceva si nu poti.

Cladirile inalte care ar fi trebuit sa fie spectaculoase si sa ma incante imi creau senzatia ca merg aievea prin somn, din vis in vis. Sunt lipite unele de altele. De ce atat de inalte? De ce atat de apropiate? Nu ma copleseau deloc, totusi. Nu ma atingeau, deloc. Nu le simteam personalitatea.

Mi-am amintit brusc cand am intrat in prima casa a lui Gaudi. De atata frumusete stranie mi-au dat lacrimile. Intalnesti acolo o lume pe care o stiai dar uitasei ca o ai insemnata adanc in tine. Sculptata in inima ta. Ancestrala.

Si aceasta reintalnire e o explozie de durere cu o mare fericire. Caci o regasesti in tine. Te bucuri ca o poti reatinge. Iti reconfirma ca ea exista.

Plangi ca Maria Magdalena la mormantul lui Iisus. Pentru ca nu mai credeai de mult. Iar visul tau cel mai de pret era spulberat. Acea lumea era de mult ingropata pentru tine.

Si nici nu ai mai crezut in ea. Ai incetat sa mai crezi in ea. Si asta doare.

Intalnirea cu creatia lui Gaudi iti reconfirma Viata. Viata vesnica. E o intalnire magica. E o re-inviere.

Iar intalnirea cu un Eu al tau atat de profund e ravasitoare.

Lumea lui Gaudi e acolo scrisa in inima ta de cand te plimbai pe aleile din Paradis.

casa-milc3a0-7

La Pedrera-Antoni Gaudi, Barcelona

In Dubai nu m-am simtit. Nu m-am simtit mai deloc. Deloc. Nu stiu de ce. Cu siguranta are frumusetile lui.

Am avut senzatia aceea din povestile copilariei cand fata babei primeste cufarul cel mare cu multi galbeni si nu stie cum sa-i foloseasca. Nu are modestie si nici organizare. Nu are educatie si nici pace interioara. Nu iubeste Poezia. Nu canta. Nu danseaza. Nu ridica ochii catre cer. Nu isi asuma orginea si forta data de simplitatea ei. Cauta sa nu fie ea. Sa se construiasca pe sine prin altii.

Si atunci tot ce face nu e autentic. Creatia nu e numai materie si tehnologie. Nu e numai piatra. E in primul rand suflet. Si cred ca asta lipseste acolo. De aceea am simtit ca sunt pierduta intr-un spatiu pe care nu-l pot defini.

Sunt mici replici ale frumusetii aruncate ici, colo dar nu le poti gasi unitatea, nu le poti incadra intr-un ansamblu. Simti rupturi si scindari.

Am fost intr-o permanenta cautare. Si nu m-am gasit. Nu poti gasi spiritul si tumultul acela de viata. Orasul e oglinda celor care-l construiesc. Este arta si sacrificiu. Poezie si suflet.

Nu am simtit-o pe Ana in niciun perete al niciunei cladiri. Chiar daca legenda aceasta mi se parea plina de non-sensuri si de nebunie in liceu, aici i-am inteles substanta. E o metafora extraordinar de profunda. Nu poti face nimic cu adevarat pana nu sadesti acolo ce ai tu mai de pret. Pana nu sacrifici iubirea ta cea mai profunda. Cea din sinele tau.

Ana e doar un simbol al celei mai prolifice parti din sufletul tau. Eu-l tau cel mai profund care apoi se metamorfozeaza in orice. Fara a sadi iubirea suprema la baza unei creatii nu poti crea nimic.

Pana nu zidesti in creatia ta si sufletul tau nu ai creat. Precum Dumnezeu a creat Lumea.

Poti merge in Dubai si vei intelege.

Ne-am intors acasa, la Bucuresti. Zborul a avut turbulente foarte mari. Intarziere de peste o ora si jumatate.

In aeroport, cand am ajuns, un angajat Tarom a venit si ne-a anuntat ca bagajele in proportie de 90% au fost lasate in Dubai deoarece se stia ca va fi furtuna si vanturi puternice.

Toata lumea a inceput sa vocifereze nervoasa: „sa ne dea banii pe taxa de bagaje”, „nesimtitiii”, „am ajuns in Romania”,”dati-ne banii, hotilor” etc.

Alex are un dar de a repera ridicolul instantaneu. Nu are nevoie nici macar de cateva secunde. Mi-a redat cu mare umor spiritul multimii soptindu-mi in ureche ca o soapta de dragoste, mieros „Dati-ne baniiiii”. Delicios.  Apoi m-a tras intr-o parte invitandu-ma ca la „spectacol”.

Ne uitam ca la un film mut, usor amuzati. II dadusem pe „mute” dar le vedeam mimica fetelor si gestica. Devenise atat de amuzant.

O doamna a venit langa noi si ne explica infocata ca ea are chestii extraordinar de importante in bagajele ei. Alex o aproba dand amplu din cap in semn de solidaritate, cu o mimica grava, usor teatrala. Din cand in cand ii aparea fara sa vrea un zambet cald in coltul gurii. Doamna nu mai pricepea nimic. Se uita cu ochii mari, mirati cand la mine cand la Alex, ca un copil care cauta sensurile din spatele privirilor noastre.

Domnul de la Tarom vazandu-ne calmul se ascunsese in spatele nostru. Vocile nemultumite erau din ce in ce mai brutale. El din ce in ce mai mic in spatele nostru.

Primul bagaj cazut pe banda era al nostru. In ochii Domnului de la Tarom parca s-a naruit ceva.

I-am simtit gandurile indoielnice, i le auzeam in urechea dreapta: „E clar de ce erau asa calmi, stiau ei ceva. Hmm. Si eu care credeam ca exista si altceva…”.

Am plecat salutandu-l cu caldura, gandindu-ma oare ce era mai bine. Sa ramanem noi fara bagaj si el cu speranta, clar. Dar nu noi hotaram, de cele mai multe ori. Asa ca ne-am multumit cu bagajul. Era 3 dimineata si parca as fi vrut doar sa dorm. Nu m-am mai gandit la nimic. Am lasat toate scenariile in urma. Se va fi descurcat el. Bateriile mele erau deja pe rezerva. Am iesit „vinovati”, tragand de bagaj, sub ochii tuturor.

Dimineata m-am trezit fara chef de viata. M-am simtit atat de non-definita.

Dar intamplator, spre seara, bantuind strazile, cu Alex de mana, am zarit o casa. Ne-am oprit vrajiti de ea. Era casa lui Theodor Aman. Pur intamplator am intalnit-o. Am intrat.

Asa cum am zis cand revin Acasa mi se aseaza informatiile si vad lucruri pe care inainte nu le vedeam. Casa este proiectata si gandita de Aman ca arhitectura, design, organizare, pozitie. Mobilierul e sculptat de el. Picturile lui innobileaza toti peretii.

Salonul lui de lucru. Doar daca intri in acel salon o mare frumusete te copleseste. Canta la violoncel acolo. Picta si sculpta. Citea. Acolo era si Dumnezeu. Statea pe o canapea de piele, langa violoncel. Oricine il putea vedea.

11128760_10153192974539764_5074657642031127588_n

Muzeul Theodor Aman – Atelierul

Totul e ametitor: poezie, grandoare, noblete, armonie divina. Casa e mica dar atat de puternica ca te lupti cu ea. Te darama.

Te darama in sensul frumos. Te uluieste si dezintegreaza din toti porii ca sa te poti regasi apoi in acea frumusete mai viu si mai amplu. Te reconstruieste apoi. Cu maiestrie si grandoare. Cu noblete si stralucire. M-a redefinit instantaneu.

Sobele, peretii, ferestrele, sculptura in lemn, lampadarele, tapetul, lumina-orice detaliu este o intalnire cu Marea Frumusete. Mereu ma intreb ce face diferenta si de ce frumusetea nu o poate recrea oricine. Caci ea exista in noi. In noi toti. E desenata in ADN-ul nostru. Cum de unii oameni in tacerea lor s-au putut conecta cu aceasta frumusete si au putut reda un strop din ea si altii nu?

Muzeul_Theodor_Aman,_Str._C.A._Rosetti,_Bucuresti,_sector_1_(detaliu)_(2)

Intrarea la Muzeul Theodor Aman costa 5 lei. In fiecare joi, in sala de lucru a maestrului sunt concerte de muzica culta. O vizita de 15 minute m-a re-definit.

Dubai. O urcare in Burj Khlaifa costa 150 lei de persoana.

E cea mai inalta cladire din lume. Si ce? Chiar daca urci pana pe la 800 metri si liftul are nu stiu ce viteza, sus acolo nu m-am intalnit cu nimeni. Nici cu Mine. Nu te ajuta la o intalnire cu Tine. Sau poate da. Si m-am simtit atat de searbada.

Esti sus si vezi niste cladiri in desert.

E cea mai inalta cladire din lume.

photo

Vedere din Burj Khalifa-Dubai

Orice imitatie si copiere nu poate aduce si sufletul creatorului acolo.

Nici originalitatea sau naturaletea. Cateodata simplitatea e atat de frumoasa.

photo 1

Muzeul Satului Bucuresti

Dubai este poate cel mai bun exemplu de globalizare. Desi un melanj intercultural si social ar putea naste ceva frumos, aici parca aduce o pierdere a identitatilor.

Este un oras care te poate face sa spui „wow” dar nu te umple. Ci doar te mira. Te mira cladirile acelea pana la cer. Caci oricat de inalte au fost construite tu nu esti atins sau confruntat cu sinele tau. E un excelent exemplu al imposibilitatii materiei de a fi ea doar prin ea insasi daca nu e animata de suflet. Ca noi oamenii.

Nu am putut simti nicio clipa sufletul acestui oras. Nu mi s-a aratat. Caci vreau sa cred ca exista si are frumusetea lui.

Intr-o noapte am simtit ca o adiere de moarte si m-am cutremurat. M-am trezit in miezul noptii. Am deschis geamul incercand sa simt aerul. Au intrat doar niste tantari bezmetici. Ne-am umplut de bube mici si rosii. Am inchis fereastra. Mi-era dor de adierea vantului de acasa.

Nu m-a impresionat nici cel mai mare mall din lume, nici partia de ski din celalalt mall, nici zgarie-norii inghesuiti, nici cel mai inalt turn din lume, nici autostrazile cu 6 benzi care leaga cartierele imprastiate haotic intr-o mare de nisip.

E noapte si ne plimbam pe strazile Bucurestiului. Magnolii inflorite, pisici lenese pe la porti, miros de case vechi si acea Lumina a lunii.

Ingerii se plimba alene. Dumnezeu sade pe vine si mangaie o pisica verde.

Fata care spala vase

16 Luni feb. 2015

Posted by in Locuri, Oameni

≈ Scrie un comentariu

Etichete

, , , , , ,

Intru in cladirea de sticla, grabita. Am o intalnire intr-o ora. O intalnire importanta.

Nu sunt prea pregatita. E luni si inca ma simt buimaca. Dar cladirea in care am biroul, are o putere. Una nevorbita. Ma ajuta mereu pe tacute.

E o cladire care te striveste. Extrem de inalta, complet din sticla, totul alb stralucitor. Ai senzatia ca patrunzi intr-o alta lume. A ordinii, a succesului.

Are un efect miraculos.

Cladirile te pot ajuta in negocieri. Au puterea lor de convingere. Vorbesc puternic si extrem de apasat. Cateodata pot sa tac. Si am invatat sa tac primele zece minute. Imi las clientii sa vorbeasca, si cladirea.

Si oamenii care lucreaza aici cred ca sunt cuprinsi in acest miraj. Comunicarea cu ei e greoaie. Cred ca sunt striviti de vocea Cladirii. Si cred ca nici nu stiu.

As vrea sa le spun dar nu ma aud. Strig cateodata catre ei, dar ma privesc si apoi trec pe langa mine ca si cum nu as exista. De fapt nici nu exist. Sunt un culoar printre zidurile acestei cladiri.

Intru in lift si zic un „Buna dimineata” apasat. Din cele cinci persoane doar un tanar imi raspunde mormaind un „buna ziua” chinuit. Restul nici nu ma baga in seama.

O tanara se uita mirata la mine si ma analizeaza cu o privire putin dispretuitoare. Da. Aici nu prea se saluta. Suntem salutati doar de cladire si de propria noastra importanta ca ne confundam cateva ore pe zi cu ea. Ne asimileaza, cumva.

Poate nu mai stim cine suntem. Sau poate ca zidurile ei incep sa creasca si sa se prelungeasca in noi.

Da. Le simt zidurile. Oamenii au ziduri crescute in suflet.

Ajung la etajul 3, salut zambind fetele din receptie si ma indrept catre birou.

Salut inca o tanara care isi ia cafeaua. E eleganta, aranjata, mirosind a flori de iarna. Pantofi argintii cu tocuri cui. Unghii lungi si mov. Inele mari si multe bratari. Parul coafat prins cu clame argintii cu perle albe.

Apare inca o tanara la fel de cocheta si incep entuziast sa-si povesteasca. Fara sa vreau aud dialogul. Vocile sunt tari, metalice parca vrand sa acopere ceva. Incerc sa prind ritmul.

<<- Vai ce pantofi frumosi ai!

– Ahhh, daaaa, sunt Manolo. Mi i-am luat de pe Asos. Am dat 400 euro. Si azi, tocmai azi nu mi-a pornit masina, dragaa. Hahha. Si imagineaza-ti cum alergam pe tocurile astea dupa taxi. Si in rochia asta.

– Vaiii. Ce scenariu horror.

– Tu? Cum e noul apartament?

– Vaiiiii, sunt asa fericita. Mi-am luat tapet mov din matase. Cu dungi aurii. A gasit tata. Trebuie sa mi-l aduca din Anglia. >>

Dintr-o data vad o lumina aurie..nu-mi dau seama de unde vine. De la tapet? Nu.

Apoi vad, la chiuveta cu capul plecat, o fata tanara. Spala vasele. E o lumina acolo. Ma uit la mainile ei. Simple, fara inele si bratari, usor umflate de la apa fierbinte, cu unghiile scurte si tocite. Cu niste tenisi negri in picioare, pantaloni negri si un sort gri, ud pe alocuri.

Fetele continua sa vorbeasca tare si rad. Dar nu le mai aud. Ele nu spun nimic.

O vad doar pe fata care spala vasele. Privirea ii e in chiuveta dar ii simt umilinta. Pozitia corpului e ca si cum ar fi invinsa. Ii simt gandurile. Ii simt neputinta. Ea nu are tapet mov de matase. Are doar niste tenisi negri.

Dar ii vad lumina. Chiar daca pare invinsa. E o aparenta. Doar ea nu e. Ea inca aude.

O simt cum se simte inutila si invizibila. Nu stie ca lumineaza ca un far. Si nimeni nu o vede. Nimeni nici macar nu o vede.

O salut incet. Se intoarce mirata. Cand se asigura ca ei ma adresez imi raspunde cu o stralucire in ochi. Apoi o intreb daca pot lua o ceasca. Imi intinde una.

Vorbesc cu ea despre vantul de afara. Se indreapta si privirea ei trece de la umilinta la o stralucire vioaie. Ii simt viata si naturaletea dar si neputinta de a trece dincolo de ziduri.

Niciodata nu te astepti si nu stii de unde vine salvarea. Unii oameni salveaza lumea fara sa stie. Fiecare om are in el o taina. Trebuie sa ne oprim si doar sa privim. Chiar daca doar spala vase. Nu trece. Opreste-te si priveste. Asculta. S-ar putea sa intrezaresti Lumina.

hypergenesse-de-la-reapparition

Victor Brauner

 

Odata, la Padova, plimbandu-ne, am dat de minunata biserica Sf Anton. Am intrat. Erau niste cozi imense la preotii care citeau acatistele. Intr-un colt statea nebagat in seama, un calugar batran, absent, chel, cocosat.

Nimic nu-mi amintesc din acea biserica ci doar cum statea El acolo. Felul in care statea acolo, acela al unei inutilitati absolute mi-a creat in suflet o imagine pe care nu o voi uita niciodata. Forfota si atentia oamenilor se indrepta catre preotii care citeau, catre icoane, lumanari, arhitectura si altele.

Dar lumina si linistea pe care el o imprastia erau de o mare frumusete.

Am vrut sa-i spun dar nu stiu italiana.  Am vrut sa-i zic ca asa cum sta El acolo salveaza Lumea.

As fi vrut sa stie ca simplul fapt ca il priveai o secunda era o intalnire cu Lumina. As fi vrut sa stie toate astea. Ce mult mi-as fi dorit.

Am vrut sa-i spun ca imaginea pe care el mi-a creat-o atunci in inima este tot ce poate da mai frumos Dumnezeu intr-o clipa terestra.

Iar el nu stia ca era vasul in care Dumnezeu turnase un infinit de frumusete. El doar statea umil, intr-un colt. Nu va sti niciodata ca va fi in inima mea mereu. Nu icoanele, nu arhitectura bisericii, nu acatistele si cantecele, nu rugaciunile, nu Padova. Ci doar El.

Nu stim niciodata cine aduce stropul de puritate care pastreaza lumina si ne ajuta sa nu ne scufundam in intuneric. Mai mereu acela/aceea e tacut, umil, trece ca o umbra fara sa o vezi si fara sa o auzi.

Cateodata e suficient ca un singur om dintr-un spatiu sa aiba Lumina. Unul singur.

Iar acum, aici, e fata care spala vasele.

–