Arhive categorie: Oameni

Intalniri magice din viata mea

Mos Nicolae

08 Luni dec. 2014

Posted by in Fără categorie, Oameni

≈ Scrie un comentariu

Etichete

, , , ,

Seara de Mos Nicolae.

Exercitiu de imaginatie: ma gandesc ce ar trebui sa gasesc in cizme ca sa fiu fericita si sa ma anime.

nicolae-2

Mi-am dat seama ca nu m-ar anima nimic.

Ce as putea gasi incat sa ma dau jos din pat cu fervoare si emotie. Sa alerg cu respiratia taiata sa vad daca gasesc in sosoni ceea ce imi doresc.

Dorinta de a gasi ceva anume era nula.

Oare de unde aceasta lipsa de entuziasm? Din copilarie?

Am avut sansa unor parinti minunati. In multe imprejurari din viata mea ma uit in urma sa caut ceva sadit de ei.

Mama tot timpul anului imi lua cadouri sau lucruri pe care le vedeam si pe care ii sugeram ca mi le-as dori. Nu-mi amintesc sa-mi fi zis vreodata nu, sau nu e bun, nu e frumos, nu-ti trebuie sau nu avem bani.

Nu eram din vreo familie de bogatasi, a nu se intelege ca aceste acte veneau dintr-un exces financiar. Nu. Erau profesori, nu ne lipsea nimic, intr-adevar. De fapt cam asa cred ca eram cam toti in acele vremuri.

Abundenta de produse nu era atat de mare pe piata de atunci. Totusi mai mereu vedeam niste balerini, o rochita, un lantisor sau te miri ce, pe care mama, nu-mi amintesc sa-mi le fi refuzat vreodata.

De aceea pentru mine Mos Nicolae venea cam cand vroiam iar mama imi crease senzatia ca lucrurile frumoase si pe care ti le doresti le poti primi oricand.

De multe ori imi zicea cu 4 luni inainte: asta e de la Mos Craciun.

Nu avea rabdarea sa impacheteze cadourile sa mi le puna sub brad. Nu exista acest mister.

Dar poate ca misterul creat era mult mai profund: mi-a creat senzatia ca nu avem niciun motiv sa asteptam o anumita zi din an pentru a face daruri, pentru a crea momente frumoase celor din viata noastra: le putem face zilnic.

Nu-mi amintesc sa fi avut vreo surpriza sub brad in afara de dulciuri si fructe, pentru ca acele surprize erau tot anul. Era rau? Nu.

Acum nu astept nimic in cizme sau sub brad. Pentru ca stiu ca lucrurile frumoase pot veni in fiecare zi.

Tata ne cumpara din shop, cum erau vremurile cand eram noi copii: dulciuri, fructe si diverse parfumuri. Imi aducea un parfum cu miros de portocale pe care il imparteam cu prietena mea cand mergeam pe la petreceri.

Acel miros nu-l voi uita niciodata.

PORTOCALUL

Ne aducea portocale si banane pe care le puneam sub brad..iar El mereu imi zicea: nu astepta Craciunul, bucura-te de ele acum..pana atunci mai vin altele.  Veneau mereu.

Acum nu pot decat sa ma uit in urma si sa multumesc pentru ca am avut sansa unor parinti minunati.

Caci nu stiu ce e mai important sa sadesti in sufletul unui copil?

Faptul ca vei primi acel cadou in cizme daca esti cuminte sau ca surprizele si lucrurile frumoase ni le daruim zilnic unii altora, permanent, neconditionat.

Cred ca e frumos cum unii parinti tin cont de aceste traditii dar ai mei nu au putut.

Mi-amintesc cum de multe ori la scoala ma intrebau colegii: ce ai primit in cizmulite? Si de multe ori imi dadeam seama ca nici nu ma uitasem. Raspundeam mereu intr-o complicitate cu mine insami: dulciuri.

Si aveam senzatia ca detin un mare, mare secret de la parintii mei. Acela al darului neconditionat si permanent. Frumosul e in noi si curge continuu ca un fluviu.

Acea Iubire

29 Miercuri oct. 2014

Posted by in Carti, Oameni, Pictura

≈ 2 comentarii

Etichete

, , , , , , , ,

Am cunoscut-o pe Lygia Naum acum cativa ani in urma cand am vizitat-o impreuna cu fratele meu, care era un apropiat al familiei. Pe atunci nu-mi era clar cine e. Mi-a zis Chris „Oprim la cineva”. Zic: „Ok”. Am urcat intr-un bloc, undeva pe Polona, prin spate. Ne-a deschis o doamna in varsta, care desi era nevazatoare te scruta cu privirea de parca citea in tine lucruri nici de tine stiute.

„E sora mea”, ii spune Chris, Lygiei Naum. „Nici nu am stiut ca ai o sora” suna vocea ei usor metalic dar calda. Si ii simt din nou ochii. Nici nu stiam ca nu vede. De fapt, vedea.

Nu-mi amintesc dialogul lor. Nici nu am putut fi atenta. Era un personaj care iti bloca acea conexiune cu exteriorul. Inelul ei, privirea, miscarea ei prin casa. Parca nu atingea podeaua, plutea. De atunci am fost fascinata de viata ei. De sotul ei, de ea, de scrierile lui, de desenele ei, de prietenia lui Gellu Naum cu Victor Brauner si de corespondenta lor, de iubirea unica intre Gellu si Lygia. Apoi am primit cadou de la fratele meu „Calea Searpelui”.

5206Gellu-Naum-Lygia--Femeia-care-se-ascunde

Desen Lygia Naum

Daca citesti „Calea Searpelui” realizezi ca Lygia si Gellu erau conectati la alta lume. Suprearealismul e viata lor. Nu e un stil. Nu e o manifestare artistica. E modul lor de a vietui.

05-NaumLyggia-Cuplu

Desen Lygia Naum

Scrierile lui sunt suprarealiste; desenele ei, la fel; ca si cum l-ai vedea pe Picasso povestit..dar nu e nimic fals. Viata lor era suprarealista. Tot ce era in jurul lor era un fel de magie. Ceva nedeslusit. Dar cutremurator de frumos. Aceeasi senzatie de contact cu alta lume am avut-o cand am vazut si am intrat in prima casa Gaudi. Contactul cu o alta lume e atat de puternic si profund, magic si socant. Iti deschide o usa. O usa pe care o credeai pentru totdeauna inchisa. Sau mai bine zis nici nu stiai ca exista.

08-NaumL-G1960-03

Lygia si Gellu Naum

„Ce prăpădiţi eram, Doamne, şi ce ne mai iubeam,/ ca nişte linguri de lemn nedesfăcute încă din trunchiul lor comun…”  Gellu Naum

ŞASE PORUNCI. „Nu uita iubirea. Vorbesc cu preciziune de iubirea pentru o singură femeie.
Fă-o ritual.
Aici e cel mai greu, cursele conştientului sînt nenumărate.
Pornind de la un gest, ai s-o realizezi.
Cînd ai să crezi că ai realizat-o, controlează-te foarte bine. Aici e domeniul cel mai delicat şi mai falsificat totdeodată, datorită posibilităţilor de ambalare.
Ceva care îţi poate servi de indiciu: iubita mea rosteşte cu voce tare răspunsuri la întrebări pe care eu i le pun în gînd. Noi nu facem experienţe cu asemenea lucruri, aceasta se întîmplă firesc, pentru că sîntem liberi, pentru că ne iubim.
Nu te descuraja dacă femeia către care te simţi atras nu face asemenea lucruri. Ea face, poate, altele (dacă e liberă) pe care tu nu le vezi.
Încearcă să vezi.
Nu acorda însă cu uşurinţă încrederea iubirii tale” Gellu Naum

Miracolul devenit cotidian „Cred că dacă s-ar face un fel de «Who’s who» al dragostei realizate nu s-ar găsi, la suprapopulaţia actuală a Pămîntului, un număr de oameni suficient măcar să umple cîteva pagini… Aş vrea să-ţi spun doar că prin dragoste pătrundeam în marele mister al lumii, prin dragostea pe care o realizam eu şi pe care, fără nici un fel de orgoliu, cred că o realizează foarte puţini oameni. Majoritatea oamenilor izbutesc să cunoască doar mici fragmente ale unei permanenţe – de cele mai multe ori prin intermediul sexualităţii, care, din fericire, le-a mai rămas…” Gellu Naum

10420036_10152620522364764_3599633142050805106_n

„Fiecare poarta cu sine un neadevar menit sa-i desluseasca miscarea incalcita a lumii sublunare.
Acesta se numeste adevar si tine pana cand apare altul.
Destinul sau pare a fi ciocnirea, rand pe rand, atat cu adevarurile agresive ale celorlalti, luate in parte, cat si cu adevarul depresiv al tuturor, luati laolalta.” Zenobia-Gellu Naum

Lygia e Zenobia. Si desigur Zenobia e Lygia.

gellu-naum-zenobia-editia-princeps-2606

Aici puteti vedea cateva din desenele Lygiei http://www.gellunaum.ro/desene/dl03.htm

Am gasit un articol care povesteste putin din frumoasa lor iubire:

http://jurnalul.ro/special-jurnalul/iubirea-care-ne-duce-in-miezul-miracolului-123058.html

Vrei sa fii prietena mea?

18 Joi sept. 2014

Posted by in Oameni

≈ 2 comentarii

Etichete

, , , , , ,

E o intrebare pe care nu o mai punem dupa varsta de 15-16 ani.

images copy 2

Cautarile noastre se limiteaza ulterior la un prieten-iubit.

Nu mai suntem impresionati de persoanele de acelasi sex cu noi. Daca atunci cand ai 10 ani iti place mult fetita de la etajul 5 si vrei sa fie prietena ta, nu acelasi lucru il mai faci la 25 de ani. Poate dimpotriva. Daca vecina de la 5 e o tanara frumoasa nu ai vrea sa o vezi prin preajma ta si cu atat mai putin a noului tau iubit. Sa-ti fie prietena? Nici gand.

M-am simtit de multe ori respinsa cand am incercat sa-mi fac prietene noi.

O data din cauza tocurilor. Si da, am incetat sa mai port tocuri in majoritatea imprejurarilor si chiar un anumit gen de haine care iti dau acel aer erotic..pentru ca multe femei se tem…da, se tem. Iar eu sunt in acel moment al vietii in care relatiile interumane sunt mai importante decat starnirea unei adieri senzuale. Nu mai sunt incitata sa creez si sa eman senzualul. Vreau sa creez magie si atat. Iar magia curge din privire.

Exista categoria de femei pentru care instinctul de paza al barbatului de langa ele e mai puternic decat orice concept de prietenie. Sau mai bine zis nu cred ca mai exista notiunea de prietenie. Cea pe care o aveau la 10 ani.

Mai exista femei care atunci cand au familie, copii nu mai au prietene. Cica nu mai au timp.

Mi-ar placea ca in intalnirile pe care le am acum sa pot sa mai intreb: „Vrei sa fim prietene?” sau „Vii la mine sa ne jucam in seara asta, sa impartasim carti, idei, senzatii?”. Din pacate o data cu maturitatea suntem blocati in formal, politete, teama de penibil. De multe ori mai zic „hai la o cafea” dar acea cafea se dizolva intr-un formal cateodata plin de interese de business sau altele. Unde’s prieteniile de altadat’?

Ramanem cu cele din copilarie. Si asta pentru ca atunci aveam sufletul alb si senin. Fericirea nu era data de iubirea posesiva plina de frici fata de un barbat cu care intr-o disperare vrem sa ne intemeiem o familie.

Fericirea avea culoarea alba. Si stralucea.

Poate ca atunci cand esti copil iei lucrurile cum sunt. Poate ca daca acum m-as intalni pentru prima data cu prietenele mele de la 6 ani, nu le-as mai vedea stralucirea din priviri. As trece pe langa ele.

Poate „jocul” avea un rol important. Eram concentrati pe fantezie. Nu ne analizam. Ci anumite parti din noi ieseau la iveala doar in joaca, in timpul jocurilor. Deci sa ne jucam!

Trec de multe ori pe langa femei pe care mi le-as dori prietene-surori. Prietene cu o dragoste pana’n vesnicie. Alba. Stralucitoare.

Si as vrea sa le intreb: „Vrei sa fii prietena mea?”

Dar trec mai departe lasand-mi fericirile albe in urma. Pasind printre ele.

 

 

Levantica si Kafka

27 Miercuri aug. 2014

Posted by in Oameni

≈ Scrie un comentariu

Etichete

, , , , , , , ,

Nu-mi place deloc sa merg cu taxiul. Si mi se intampla extrem de rar.

Sun. Nu-mi place deloc nici sa sun. Comand. Ies.

Deschid portiera, ma urc in spate. Un miros de tutun fin si levantica mi-a inundat narile. Un miros extrem de rafinat. Mi-a amintit brusc de mirosurile copilariei. De mirosul din camera bunicului meu, care fuma tigari de foi cu levantica. Nu cred ca atunci, bunicul meu, stia ca acel miros ma va urmari toata viata fiind adesea prezent in viata mea. Si era un miros al fericirii. L-a sadit tacut in mine fara sa stie vreodata. Cam astfel sunt iubirile bunicilor. Asternute pe tacute in vietile noastre de adulti.

Il salut pe sofer fara sa-l privesc. Fara sa astept sa-mi raspunda ii spun ca trebuie sa ajung in Primaverii. Imi asez poseta si imi trag fusta. Aud in surdina o muzica de pian. La radio. Chiar sunt intr-un taxi? Devin curioasa. Incep sa-l studiez in oglinda din fata. Are ochelari, par grizonat, o barba scurta, trasaturi extrem de fine. Ai putea crede ca e orice altceva. Camasa alba pare apretata si are butoni argintii foarte fini. Ni se intalnesc privirile in oglinda dar apreciez ca nu ma intreaba nimic. Ci schimba rapid privirea.

Ajungem la Arcul de Triumf. Trafic intens. Ii zic ca ar trebui sa ajungem in 10 minute. Imi spune ca drumurile din Kafka au o destinatie ceva mai predictibila decat cele din Bucuresti. Zambesc. Apoi imi povesteste ceva despre copiii indigo. Vad doar drumul, lumina si sunetele de pian. E ceva magic aici.

Vladimir Kush - Fish in the city

Vladimir Kush – Fish in the city

Ajungem. Imi zice cu o voce protocolara: „Am ajuns, domnisoara!”. Inteleg ca trebuie sa cobor. Il rog sa ma astepte. Uit ca ar trebui sa platesc. Nu-mi zice nimic. Nu striga dupa mine. Realizez si ma intorc si ii zic dar imi face semn sa-mi continui drumul, dand din cap ca ma asteapta.

Adulmec nobletea. Si da. Vine dintr-un taxi.

Vila unde isi avea cabinet notarul e o vila cu arhitectura brancoveneasca extrem de frumoasa. Intru in hol. Lampadarele de cristal stralucesc orbitor. Pe jos e o mocheta groasa, somptuoasa iar peretii au un tapet auriu extrem de elegant.

Brusc imi apare in fata o tanara. Ar fi putut fi extrem de frumoasa. Si poate era. Avea buzele de un rosu aprins. Parul negru, stralucitor. Rochia dintr-un fel de dantela ma facea sa privesc fara sa vreau la sutienul ei, tot din dantela. Era foarte scurta si privirea mi-a fugit la pantofii cu niste tocuri imense si apoi la picioarele ei. Unghiile sunt de un rosu intens. Zeci de bratari ii zornaiau pe mana cand rasucea niste pagini intr-o agenda.

Nu mi-era clar daca sunt intr-un notariat. Parfumul era dulceag, acrisor. Lesinator. Vocea-i ascutita ma trezi putin din reverie. Ma intreaba numele si daca am intalnire cu notarul. Dupa ce mai zornaie din bratari pret de cateva secunde cautand ceva in agenda, se ridica din nou si ma conduce catre cabinetul lui.

Nu-mi pot lua ochii de la tocurile ei, de la rochia mulata si prinsa cu o curea lata in talie. E o curea mov. Oare de ce nu e rosie? Ii urmaresc fascinata mersul incercand sa-i inteleg cadenta tocurilor.

Imi atrage atentia un foisor sculptat, o piesa arhitecturala care ma lasa fara suflare. Mobilierul este din lemn masiv sculptat, camerele inalte, lampadarele orbitoare si extraordinar de frumoase. Un ambient desavarsit.

Intru in cabinet. Domnul notar se ridica. E un domn mic, cu o fata rotunda, blondut si rozaliu. Imi intinde mana. O mana calda. Am timp sa vad o curea maro groasa cu doua litere si mai groase iesind din camasa: un brand la moda. Costumul slim, un negru lucios, extrem de lucios care pare sa eclipseze putin lampadarul. Mirosul puternic de parfum scump imi cam inteapa narile. Nu pentru ca e scump, ci pentru ca e mult. Aici povestile imi curg repede prin minte, imaginandu-mi viata lui.

Incepem sa discutam despre acte. Vocea lui e altfel. Altfel decat e casa aceasta. Altfel decat stilul brancovenesc. Unghiile ii sunt atent ingrijite si date cu lac. Gandurile lui imi izbesc mintea cu repeziciune. Incerc sa ma feresc. Ma invadeaza personalitatea lui. Ma ameteste.

Cred ca taximetristul acela avea dreptate. Bucurestiul e mai imprevizbil decat imaginatia lui Kafka. Am un sentiment de mare nedumerire. Nu mi-e foarte clar unde ma aflu.

Incerc sa grabesc discutiile. Refuz elegant cafeaua. Ma gandesc cu disperare sa gasesc taxi-ul in fata portii. Sper sa nu fi plecat. Sigur nu. Doar nu i-am platit. Pe de alta parte nu cred ca-l prea interesau banii. Dar oare ce-l interesa? Hm. Gandurile lui nu-mi invadau mintea ci ma luminau.

Terminam. Iau schitele cadastrale.

Imi iau poseta si dau sa ies.

Dar striga dupa mine: -Nu ati platit.

Zic: -Ah, da. Dar va pot plati cand se termina lucrarea, nu? La semnare.

-Nu, suna vocea lui metalica. E mai bine acum.

Adulmec ceva. Ceva fara nume. Si da. Vine dintr-o vila somptuoasa.

Ma intorc platesc in viteza fara sa iau nici factura, nici restul, cu gandul sa gasesc taxi-ul meu.

Ies in strada, pe acea usa colosala cu lei de o parte si de alta. Il vad. Taxi-ul meu e in fata vilei. Urc. Respir lumina. Clape de pian. Levantica si Kafka.

Exista zile cand intr-un taxi te poti simti mai spectaculos decat intr-o vila aristocratica, brancoveneasca din Primaverii.

 

200 de ani

24 Marți iun. 2014

Posted by in Oameni

≈ 2 comentarii

Exista cateva locuri in Bucuresti care ma fac sa cred ca Eliade nu a fabulat deloc iar proza lui fantastica e rupta din real.

Ne plimbam agale. Era cald. O caldura care te imbratisa suav. Nu te sufoca deloc. Strazile sunt pietruite. Pietrele acelea ingropate aduceau un miros de vechi.

Casele se insiruiau tacute, mirosind a vechi de un farmec hipnotizant.

Era plin de pisici. Se aude un scartait de usa. E o usa de lemn. Din aceea veche de la o casa si mai veche.

10372047_10152454399219764_4222112229426689497_n

 

Apare un batranel. Ne vede si zambeste. Avea un costum demodat si care mirosea a mucegai. Il adulmecam fara a-mi provoca repulsie.

Dimpotriva. Parca imi deschidea mii de usi catre o lume fantastica.

Batranelul are un joc de carti in mana. Imi vine sa-l salut. Se bucura si imi zice un „sarut mana, domnitaaaa” lung.

„Ce pisici dragute aveti” ii zic, simtind ca a ramas asa ca si cum asteapta sa-i zic ceva daca tot l-am salutat.

10457765_10152454399484764_5436089949819968299_n

„Aaaa. Daa. Sunt mai batrane ca mine” zice.

„Au vreo 200 de ani.”

Ma gandesc ca e batran si zambesc.

Imi zice „Hai intrati sa va arat. O sa vezi ca atata au” parca mi-ar fi ghicit ingaduinta cu care am zambit.

„Hai intrati. Sunt batrane. Nu va vor face nimic. Au 200 de ani” De parca de ele ne-am fi temut 🙂

Usa de lemn scartie caci trage de ea sa o deschida larg.

Urcam pe treptele de piatra usor stingheri. Ne tot impulsiona. „Hai, hai ca nu musca.”

Mirosea a mucegai, a lemn ud, a carti vechi. Dar acel miros te imbata.

A inchis usa dupa noi iar acel miros ne inunda narile si ne transporta cu o viteza uluitoare intr-o alta lume.

Am realizat ce vehicul rapid poate fi mirosul. Da, mirosul te poate duce instantaneu in lumi non-fizice, in lumi nebanuit de senzoriale. Am simtit cum intru in viata unui om cu trecut, prezent si viitor.

Unde eram nu puteam defini. Erau senzatii mistuitoare. Fericire. Amintiri. Lumina. Moarte. Iubire.

Da. Pe aceasta strada il poti intalni pe domnul Mihailescu.

Iar in casa domnului Mihailescu este o Lume. Acolo am atins vesnicia. Dar si moartea. Fericirea care te imbata. Dar si disperarea. Si tot acolo torc 3 pisici. De 200 de ani.

Peretii erau mai mult negri, intunecati, incarcati de tablouri cu rame aurii atarnate de sfori extrem de groase. Biblioteci masive incarcate de carti prafuite. Izul acela de carti vechi si umede era fascinant. Lemnul acela vechi stralucea in lumina unei veioze aurii.

Pe masa masiva din camera de zi erau insirate carti de joc.

„Imi dau in carti. Asa stiu cand voi pleca la ea. Mereu imi iese ca anul asta. Si tot asa de vreo cativa zeci de ani. Nu le mai tin numarul. Parca am mai trait zece vieti de cand nu o mai am pe ea. Cand esti fericit timpul e lumina. Timpul nu se numara. E viata. Cand esti singur si fara iubirea ta timpul devine o curgere nesfarsita. Asta e de fapt timpul. Absenta sau prezenta.”

Pendula de pe perete a inceput sa bata..acel zgomot pe care il auzeam in casa bunicilor mei. Dintr-odata i s-au marit pupilele. Parca privirea lui patrundea intr-un alt spatiu. Era ca vrajit.

Am iesit impinsi aproape de la spate de parca astepta pe cineva.

„Acum ca ati vazut pisicile puteti pleca. Se innopteaza.”

Sunt unele intalniri care dureaza 5 minute dar care valoreaza cat 200 de ani.

Am fost aruncati in strada si am simtit un pic din spaima si nedumerirea domnului Gavrilescu. Stiti la cine ma refer. Cred ca Eliade l-a intalnit pe domnul Mihailescu cand l-a inventat pe domnul Gavrilescu.

Am mers grabiti catre Gradina Botanica intreband daca biletele mai sunt valabile. Paznicul s-a uitat mirat la noi si a zis „normal ca sunt, nu vedeti data aici: x.x.2014?”

 

 

 

Taina prieteniei

27 Marți mai 2014

Posted by in Oameni

≈ Scrie un comentariu

Avea ochii verzi albastri si tinea in brate o pisica portocalie. Copacii incepusera sa infloreasca. Mirosea a flori de cirese. Era luna mai.

O cunosteam de mult. In ea era un labirint in care de multe ori intrasem si nu reusisem sa mai ies. Nu-i mai cautam iesirea. Ma invarteam pe acolo. Printre case vechi, salcami infloriti, dealuri si ape. O data am gasit turnul din Pisa. Si da, era drept.

picturi---2012-diana-condurache-iasi-contesa1-1351090351

In ea isi avea un ochi bunica mea. Femeia din fratele meu era pe unul din meandrele sufletului ei.

Da. O stiam de mult. Eram una cateodata. Intram pe furis si ii strabateam drumurile. Si ea pe ale mele. Ne intalneam pe acolo si ne zambeam.

Avea ochii verzi albastri si in urma ei mergeau 2 pisici. Una neagra ca abanosul. Una argintie. Frunzele cadeau si mirosea a fum. Era luna octombrie.

Apoi a venit o umbra. Umbra care intuneca lumea. Si am fugit.

Dar de la fereastra mea vedeam stralucind adesea sufletul ei. Ne departasem dar ii simteam lumina. Cateodata ma lovea si intunericul ei. Am vrut sa fug atunci. Ea a fugit. Dar intunericul ei lumina intunericul meu.

Am ramas asa asteptand. O astept sa lumineze din nou.

Avea ochii verzi albastri si multa lumina in ei.