Orasul futurist

Etichete

, , , , , , , , , , , ,

M-am trezit in aceasta dimineata complet non-definita. E o experienta pe care nu am mai trait-o niciodata, zic eu. Plecasem incarcata cu oameni frumosi in suflet, cu picturi, cu muzica si prieteni.

De cate ori revin dintr-o calatorie de peste mari si tari ma simt extrem de creativa si puternic re-definita. Imi reconturez eu-l si adaug cercuri concentrice esentei fiintei mele.

As putea sa ma desenez la fiecare reintoarcere. Mai colorata, mai vie. Mai rotunda. Imi asimilez anotimpuri, culori si mirosuri. Imi raman in suflet multe case. Au pereti care miros a fericire si ferestre mari, galbene.

photo 4

Bucuresti-Cladire de pe Strada Pache Protopopescu

Ma re-asez in orasul meu si in casa mea cu lumina si multa culoare. Cu forta si imaginatie.

Revad imagini si resimt fericiri. In calatorii atingi ceva ce nu poti atinge acasa. Si acel ceva se potenteaza ulterior cand ajungi Acasa. E ca si cum plec intr-o calatorie ca sa-mi aduc ceva acasa. 

De data asta am intalnit un oras al carui suflet nu l-am putut simti. S-a ascuns. L-am tot cautat.

Celebrul, luxosul si futuristul oras Dubai. Am avut parte de o sedere perfecta si de oameni minunati la care am stat si ne-au organizat vizitele si iesirile.

Dar orasul. Orasul. E o lume pe care nu am putut sa o definesc si nici sa o intalnesc cu sufletul meu. Am incercat din rasputeri sa ma imprietenesc cu el. Ca in acele prietenii care se leaga greu dar care pana la urma pot deveni profunde. Nu am putut.

M-am simtit ca intr-un film in care nu puteam sa-mi joc rolul. Buimaca si nelamurita.

Uneori parca eram intr-un vis in care depuneam efort sa fac lucruri. Si le faceam dar nu aveau substanta. Nu am stiut pana acum ca exista spatii care te pot aduce intr-o criza de identificare majora.

Nu intelegeam ce trebuie sa inteleg si de ce nu simt. Simturile imi erau amortite exact ca in unele vise. Atunci cand te lupti sa faci ceva si nu poti.

Cladirile inalte care ar fi trebuit sa fie spectaculoase si sa ma incante imi creau senzatia ca merg aievea prin somn, din vis in vis. Sunt lipite unele de altele. De ce atat de inalte? De ce atat de apropiate? Nu ma copleseau deloc, totusi. Nu ma atingeau, deloc. Nu le simteam personalitatea.

Mi-am amintit brusc cand am intrat in prima casa a lui Gaudi. De atata frumusete stranie mi-au dat lacrimile. Intalnesti acolo o lume pe care o stiai dar uitasei ca o ai insemnata adanc in tine. Sculptata in inima ta. Ancestrala.

Si aceasta reintalnire e o explozie de durere cu o mare fericire. Caci o regasesti in tine. Te bucuri ca o poti reatinge. Iti reconfirma ca ea exista.

Plangi ca Maria Magdalena la mormantul lui Iisus. Pentru ca nu mai credeai de mult. Iar visul tau cel mai de pret era spulberat. Acea lumea era de mult ingropata pentru tine.

Si nici nu ai mai crezut in ea. Ai incetat sa mai crezi in ea. Si asta doare.

Intalnirea cu creatia lui Gaudi iti reconfirma Viata. Viata vesnica. E o intalnire magica. E o re-inviere.

Iar intalnirea cu un Eu al tau atat de profund e ravasitoare.

Lumea lui Gaudi e acolo scrisa in inima ta de cand te plimbai pe aleile din Paradis.

casa-milc3a0-7

La Pedrera-Antoni Gaudi, Barcelona

In Dubai nu m-am simtit. Nu m-am simtit mai deloc. Deloc. Nu stiu de ce. Cu siguranta are frumusetile lui.

Am avut senzatia aceea din povestile copilariei cand fata babei primeste cufarul cel mare cu multi galbeni si nu stie cum sa-i foloseasca. Nu are modestie si nici organizare. Nu are educatie si nici pace interioara. Nu iubeste Poezia. Nu canta. Nu danseaza. Nu ridica ochii catre cer. Nu isi asuma orginea si forta data de simplitatea ei. Cauta sa nu fie ea. Sa se construiasca pe sine prin altii.

Si atunci tot ce face nu e autentic. Creatia nu e numai materie si tehnologie. Nu e numai piatra. E in primul rand suflet. Si cred ca asta lipseste acolo. De aceea am simtit ca sunt pierduta intr-un spatiu pe care nu-l pot defini.

Sunt mici replici ale frumusetii aruncate ici, colo dar nu le poti gasi unitatea, nu le poti incadra intr-un ansamblu. Simti rupturi si scindari.

Am fost intr-o permanenta cautare. Si nu m-am gasit. Nu poti gasi spiritul si tumultul acela de viata. Orasul e oglinda celor care-l construiesc. Este arta si sacrificiu. Poezie si suflet.

Nu am simtit-o pe Ana in niciun perete al niciunei cladiri. Chiar daca legenda aceasta mi se parea plina de non-sensuri si de nebunie in liceu, aici i-am inteles substanta. E o metafora extraordinar de profunda. Nu poti face nimic cu adevarat pana nu sadesti acolo ce ai tu mai de pret. Pana nu sacrifici iubirea ta cea mai profunda. Cea din sinele tau.

Ana e doar un simbol al celei mai prolifice parti din sufletul tau. Eu-l tau cel mai profund care apoi se metamorfozeaza in orice. Fara a sadi iubirea suprema la baza unei creatii nu poti crea nimic.

Pana nu zidesti in creatia ta si sufletul tau nu ai creat. Precum Dumnezeu a creat Lumea.

Poti merge in Dubai si vei intelege.

Ne-am intors acasa, la Bucuresti. Zborul a avut turbulente foarte mari. Intarziere de peste o ora si jumatate.

In aeroport, cand am ajuns, un angajat Tarom a venit si ne-a anuntat ca bagajele in proportie de 90% au fost lasate in Dubai deoarece se stia ca va fi furtuna si vanturi puternice.

Toata lumea a inceput sa vocifereze nervoasa: „sa ne dea banii pe taxa de bagaje”, „nesimtitiii”, „am ajuns in Romania”,”dati-ne banii, hotilor” etc.

Alex are un dar de a repera ridicolul instantaneu. Nu are nevoie nici macar de cateva secunde. Mi-a redat cu mare umor spiritul multimii soptindu-mi in ureche ca o soapta de dragoste, mieros „Dati-ne baniiiii”. Delicios.  Apoi m-a tras intr-o parte invitandu-ma ca la „spectacol”.

Ne uitam ca la un film mut, usor amuzati. II dadusem pe „mute” dar le vedeam mimica fetelor si gestica. Devenise atat de amuzant.

O doamna a venit langa noi si ne explica infocata ca ea are chestii extraordinar de importante in bagajele ei. Alex o aproba dand amplu din cap in semn de solidaritate, cu o mimica grava, usor teatrala. Din cand in cand ii aparea fara sa vrea un zambet cald in coltul gurii. Doamna nu mai pricepea nimic. Se uita cu ochii mari, mirati cand la mine cand la Alex, ca un copil care cauta sensurile din spatele privirilor noastre.

Domnul de la Tarom vazandu-ne calmul se ascunsese in spatele nostru. Vocile nemultumite erau din ce in ce mai brutale. El din ce in ce mai mic in spatele nostru.

Primul bagaj cazut pe banda era al nostru. In ochii Domnului de la Tarom parca s-a naruit ceva.

I-am simtit gandurile indoielnice, i le auzeam in urechea dreapta: „E clar de ce erau asa calmi, stiau ei ceva. Hmm. Si eu care credeam ca exista si altceva…”.

Am plecat salutandu-l cu caldura, gandindu-ma oare ce era mai bine. Sa ramanem noi fara bagaj si el cu speranta, clar. Dar nu noi hotaram, de cele mai multe ori. Asa ca ne-am multumit cu bagajul. Era 3 dimineata si parca as fi vrut doar sa dorm. Nu m-am mai gandit la nimic. Am lasat toate scenariile in urma. Se va fi descurcat el. Bateriile mele erau deja pe rezerva. Am iesit „vinovati”, tragand de bagaj, sub ochii tuturor.

Dimineata m-am trezit fara chef de viata. M-am simtit atat de non-definita.

Dar intamplator, spre seara, bantuind strazile, cu Alex de mana, am zarit o casa. Ne-am oprit vrajiti de ea. Era casa lui Theodor Aman. Pur intamplator am intalnit-o. Am intrat.

Asa cum am zis cand revin Acasa mi se aseaza informatiile si vad lucruri pe care inainte nu le vedeam. Casa este proiectata si gandita de Aman ca arhitectura, design, organizare, pozitie. Mobilierul e sculptat de el. Picturile lui innobileaza toti peretii.

Salonul lui de lucru. Doar daca intri in acel salon o mare frumusete te copleseste. Canta la violoncel acolo. Picta si sculpta. Citea. Acolo era si Dumnezeu. Statea pe o canapea de piele, langa violoncel. Oricine il putea vedea.

11128760_10153192974539764_5074657642031127588_n

Muzeul Theodor Aman – Atelierul

Totul e ametitor: poezie, grandoare, noblete, armonie divina. Casa e mica dar atat de puternica ca te lupti cu ea. Te darama.

Te darama in sensul frumos. Te uluieste si dezintegreaza din toti porii ca sa te poti regasi apoi in acea frumusete mai viu si mai amplu. Te reconstruieste apoi. Cu maiestrie si grandoare. Cu noblete si stralucire. M-a redefinit instantaneu.

Sobele, peretii, ferestrele, sculptura in lemn, lampadarele, tapetul, lumina-orice detaliu este o intalnire cu Marea Frumusete. Mereu ma intreb ce face diferenta si de ce frumusetea nu o poate recrea oricine. Caci ea exista in noi. In noi toti. E desenata in ADN-ul nostru. Cum de unii oameni in tacerea lor s-au putut conecta cu aceasta frumusete si au putut reda un strop din ea si altii nu?

Muzeul_Theodor_Aman,_Str._C.A._Rosetti,_Bucuresti,_sector_1_(detaliu)_(2)

Intrarea la Muzeul Theodor Aman costa 5 lei. In fiecare joi, in sala de lucru a maestrului sunt concerte de muzica culta. O vizita de 15 minute m-a re-definit.

Dubai. O urcare in Burj Khlaifa costa 150 lei de persoana.

E cea mai inalta cladire din lume. Si ce? Chiar daca urci pana pe la 800 metri si liftul are nu stiu ce viteza, sus acolo nu m-am intalnit cu nimeni. Nici cu Mine. Nu te ajuta la o intalnire cu Tine. Sau poate da. Si m-am simtit atat de searbada.

Esti sus si vezi niste cladiri in desert.

E cea mai inalta cladire din lume.

photo

Vedere din Burj Khalifa-Dubai

Orice imitatie si copiere nu poate aduce si sufletul creatorului acolo.

Nici originalitatea sau naturaletea. Cateodata simplitatea e atat de frumoasa.

photo 1

Muzeul Satului Bucuresti

Dubai este poate cel mai bun exemplu de globalizare. Desi un melanj intercultural si social ar putea naste ceva frumos, aici parca aduce o pierdere a identitatilor.

Este un oras care te poate face sa spui „wow” dar nu te umple. Ci doar te mira. Te mira cladirile acelea pana la cer. Caci oricat de inalte au fost construite tu nu esti atins sau confruntat cu sinele tau. E un excelent exemplu al imposibilitatii materiei de a fi ea doar prin ea insasi daca nu e animata de suflet. Ca noi oamenii.

Nu am putut simti nicio clipa sufletul acestui oras. Nu mi s-a aratat. Caci vreau sa cred ca exista si are frumusetea lui.

Intr-o noapte am simtit ca o adiere de moarte si m-am cutremurat. M-am trezit in miezul noptii. Am deschis geamul incercand sa simt aerul. Au intrat doar niste tantari bezmetici. Ne-am umplut de bube mici si rosii. Am inchis fereastra. Mi-era dor de adierea vantului de acasa.

Nu m-a impresionat nici cel mai mare mall din lume, nici partia de ski din celalalt mall, nici zgarie-norii inghesuiti, nici cel mai inalt turn din lume, nici autostrazile cu 6 benzi care leaga cartierele imprastiate haotic intr-o mare de nisip.

E noapte si ne plimbam pe strazile Bucurestiului. Magnolii inflorite, pisici lenese pe la porti, miros de case vechi si acea Lumina a lunii.

Ingerii se plimba alene. Dumnezeu sade pe vine si mangaie o pisica verde.

Anunțuri

Fata care spala vase

Etichete

, , , , , ,

Intru in cladirea de sticla, grabita. Am o intalnire intr-o ora. O intalnire importanta.

Nu sunt prea pregatita. E luni si inca ma simt buimaca. Dar cladirea in care am biroul, are o putere. Una nevorbita. Ma ajuta mereu pe tacute.

E o cladire care te striveste. Extrem de inalta, complet din sticla, totul alb stralucitor. Ai senzatia ca patrunzi intr-o alta lume. A ordinii, a succesului.

Are un efect miraculos.

Cladirile te pot ajuta in negocieri. Au puterea lor de convingere. Vorbesc puternic si extrem de apasat. Cateodata pot sa tac. Si am invatat sa tac primele zece minute. Imi las clientii sa vorbeasca, si cladirea.

Si oamenii care lucreaza aici cred ca sunt cuprinsi in acest miraj. Comunicarea cu ei e greoaie. Cred ca sunt striviti de vocea Cladirii. Si cred ca nici nu stiu.

As vrea sa le spun dar nu ma aud. Strig cateodata catre ei, dar ma privesc si apoi trec pe langa mine ca si cum nu as exista. De fapt nici nu exist. Sunt un culoar printre zidurile acestei cladiri.

Intru in lift si zic un „Buna dimineata” apasat. Din cele cinci persoane doar un tanar imi raspunde mormaind un „buna ziua” chinuit. Restul nici nu ma baga in seama.

O tanara se uita mirata la mine si ma analizeaza cu o privire putin dispretuitoare. Da. Aici nu prea se saluta. Suntem salutati doar de cladire si de propria noastra importanta ca ne confundam cateva ore pe zi cu ea. Ne asimileaza, cumva.

Poate nu mai stim cine suntem. Sau poate ca zidurile ei incep sa creasca si sa se prelungeasca in noi.

Da. Le simt zidurile. Oamenii au ziduri crescute in suflet.

Ajung la etajul 3, salut zambind fetele din receptie si ma indrept catre birou.

Salut inca o tanara care isi ia cafeaua. E eleganta, aranjata, mirosind a flori de iarna. Pantofi argintii cu tocuri cui. Unghii lungi si mov. Inele mari si multe bratari. Parul coafat prins cu clame argintii cu perle albe.

Apare inca o tanara la fel de cocheta si incep entuziast sa-si povesteasca. Fara sa vreau aud dialogul. Vocile sunt tari, metalice parca vrand sa acopere ceva. Incerc sa prind ritmul.

<<- Vai ce pantofi frumosi ai!

– Ahhh, daaaa, sunt Manolo. Mi i-am luat de pe Asos. Am dat 400 euro. Si azi, tocmai azi nu mi-a pornit masina, dragaa. Hahha. Si imagineaza-ti cum alergam pe tocurile astea dupa taxi. Si in rochia asta.

– Vaiii. Ce scenariu horror.

– Tu? Cum e noul apartament?

– Vaiiiii, sunt asa fericita. Mi-am luat tapet mov din matase. Cu dungi aurii. A gasit tata. Trebuie sa mi-l aduca din Anglia. >>

Dintr-o data vad o lumina aurie..nu-mi dau seama de unde vine. De la tapet? Nu.

Apoi vad, la chiuveta cu capul plecat, o fata tanara. Spala vasele. E o lumina acolo. Ma uit la mainile ei. Simple, fara inele si bratari, usor umflate de la apa fierbinte, cu unghiile scurte si tocite. Cu niste tenisi negri in picioare, pantaloni negri si un sort gri, ud pe alocuri.

Fetele continua sa vorbeasca tare si rad. Dar nu le mai aud. Ele nu spun nimic.

O vad doar pe fata care spala vasele. Privirea ii e in chiuveta dar ii simt umilinta. Pozitia corpului e ca si cum ar fi invinsa. Ii simt gandurile. Ii simt neputinta. Ea nu are tapet mov de matase. Are doar niste tenisi negri.

Dar ii vad lumina. Chiar daca pare invinsa. E o aparenta. Doar ea nu e. Ea inca aude.

O simt cum se simte inutila si invizibila. Nu stie ca lumineaza ca un far. Si nimeni nu o vede. Nimeni nici macar nu o vede.

O salut incet. Se intoarce mirata. Cand se asigura ca ei ma adresez imi raspunde cu o stralucire in ochi. Apoi o intreb daca pot lua o ceasca. Imi intinde una.

Vorbesc cu ea despre vantul de afara. Se indreapta si privirea ei trece de la umilinta la o stralucire vioaie. Ii simt viata si naturaletea dar si neputinta de a trece dincolo de ziduri.

Niciodata nu te astepti si nu stii de unde vine salvarea. Unii oameni salveaza lumea fara sa stie. Fiecare om are in el o taina. Trebuie sa ne oprim si doar sa privim. Chiar daca doar spala vase. Nu trece. Opreste-te si priveste. Asculta. S-ar putea sa intrezaresti Lumina.

hypergenesse-de-la-reapparition

Victor Brauner

 

Odata, la Padova, plimbandu-ne, am dat de minunata biserica Sf Anton. Am intrat. Erau niste cozi imense la preotii care citeau acatistele. Intr-un colt statea nebagat in seama, un calugar batran, absent, chel, cocosat.

Nimic nu-mi amintesc din acea biserica ci doar cum statea El acolo. Felul in care statea acolo, acela al unei inutilitati absolute mi-a creat in suflet o imagine pe care nu o voi uita niciodata. Forfota si atentia oamenilor se indrepta catre preotii care citeau, catre icoane, lumanari, arhitectura si altele.

Dar lumina si linistea pe care el o imprastia erau de o mare frumusete.

Am vrut sa-i spun dar nu stiu italiana.  Am vrut sa-i zic ca asa cum sta El acolo salveaza Lumea.

As fi vrut sa stie ca simplul fapt ca il priveai o secunda era o intalnire cu Lumina. As fi vrut sa stie toate astea. Ce mult mi-as fi dorit.

Am vrut sa-i spun ca imaginea pe care el mi-a creat-o atunci in inima este tot ce poate da mai frumos Dumnezeu intr-o clipa terestra.

Iar el nu stia ca era vasul in care Dumnezeu turnase un infinit de frumusete. El doar statea umil, intr-un colt. Nu va sti niciodata ca va fi in inima mea mereu. Nu icoanele, nu arhitectura bisericii, nu acatistele si cantecele, nu rugaciunile, nu Padova. Ci doar El.

Nu stim niciodata cine aduce stropul de puritate care pastreaza lumina si ne ajuta sa nu ne scufundam in intuneric. Mai mereu acela/aceea e tacut, umil, trece ca o umbra fara sa o vezi si fara sa o auzi.

Cateodata e suficient ca un singur om dintr-un spatiu sa aiba Lumina. Unul singur.

Iar acum, aici, e fata care spala vasele.

 

 

 

 

Paris

Etichete

, , , ,

Mi-am propus sa scriu „aici” de cate ori Magicul se strecoara in viata mea. Mi-am dorit sa-l impartasesc de cate ori da buzna, povestindu-vi-l.

Nu am putut tine pasul, totusi. E mai curand, mai des, mai aproape tot mereu.

De multe ori nu-l pot scrie sau nu-l pot povesti. E ca o strafulgerare de lumina. Apoi dispare, cu amintire cu tot. Magicul nu are amintire. E greu sa-l blochezi acolo.

Te ia, te arunca intr-o furtuna stralucitoare, apoi dispare.

Pentru ca aici vom intalni doar crampeie. Crampeie  si secvente. In unele secvente cateodata reusesc sa ma intorc fara a avea puterea autenticului. Dar intrevad usor zorii.

Cateodata trairile unei dimineti iti par serbede. Atunci uita-te la acest film.

http://filmegratuite.net/paris-2008/

paris-2_big

E posibil ca la inceput sa aiba nevoie de ingaduinta si de rabdarea ta. E un film frantuzesc. Si sunt convinsa ca vei zice: „a, frantuzesc…..”

Ai o idee preconceputa. Cinematografia franceza stie poarta catre magie.

Tot ce iti metamorfozeaza o dimineata searbada intr-una vie si stralucitoare e magie.

E un amalgam frumos cu oameni, stari, iubiri si Paris.

Personajele nu au legatura neaparat intre ele. Dar le sunt surprinse bucati din viata. Te astepti sa se intersecteze sau sa se lege o poveste. Dar nu.

Se leaga doar in sufletul cuiva in calatoria cu taxi-ul, in acordurile de pian, din finalul filmului. Privind cerul, de mana cu moartea.

 

 

 

 

 

 

„Clopotul de sticla”-Sylvia Plath

Etichete

, , , , , , ,

Acum cativa ani, agata fiind intre doua iubiri, la un hotel din Poiana Brasov, o intalnesc pe Sylvia Plath.

Era 2 noaptea. Nu puteam sa dorm. Un amestec de disperare, durere, renuntare, iubire inabusita cu seninatatea unei noi si fragile iubiri care incerca sa creasca.

O parte din mine stagna intr-o iubire din care vroiam sa fug. Dar nu puteam deloc sa ies din ea. Ma tragea ca un magnet in intuneric. Vroiam sa ma adancesc in ea chiar daca o iubire luminoasa imi zambea din umbra patului.

Zappez posturile tv si ma opresc la un film, vad cateva scene si ma cutremur..viata Sylviei Plath.

Nu cred sa fi gasit un moment mai bun sa intre in viata mea. Fiindca fiecare femeie este in viata ei macar o data Sylvia Plath.

Daca o vei intalni ca artista in alte momente poate nu te va inspira. Dar daca o vei intalni, atunci te va soca asemanarea. Te va soca disperarea, tristetea, nebunia. Te vei regasi in ea si vei sti ca si tu esti Sylvia Plath.

Am fost apoi curioasa si i-am cautat cartile. I-am studiat viata. Iubirea ei nebuna pentru un barbat. Dupa ani de gelozii, dureri si tristeti imense gaseste calea de a scapa de durerea de trai fara iubirea vietii ei, sinucigandu-se. Dar iubirea si disperarea pentru el sunt la limita patologicului. Orice om ar vrea sa caute o cale catre lumina. Ea nu a putut gasi calea de a trai fara el si fara iubirea lui.

Dupa 6 ani de la sinuciderea ei, femeia pentru care el o parasise se sinucide si ea.

hyperliteratura-plath_NineFemaleFigures

Nine Females Figures-desen de Sylvia Plath

 

Am recitit cu mare placere „Clopotul de sticla”. Singurul roman complet ramas de la ea. Au mai fost cateva manuscrise care din pacate au disparut. Majoritatea spun ca el le-ar fi dat foc.

Ea spunea ca oricine poate sa scrie. Nu trebuie decat sa te asezi la masa si sa scrii. Isi punea ceasul sa o trezeasca la ora 4 dimineata ca sa scrie. Avea mereu senzatia ca nu-i ajunge timpul. Probabil ca intuia ca viata-i va fi scurta, de 30 si ceva de ani. Prima poezie i-a fost publicata cand avea 9 ani. Coeficientul de inteligenta era de 160, la 12 ani.

„Tacerea ma deprima. Nu era tacerea tacerii. Era tacerea mea.
Stiam foarte bine ca masinile fac zgomot si ca oamenii din ele si de dupa ferestrele luminate ale cladirilor fac un zgomot si ca fluviul face un zgomot, dar nu auzeam nimic.
Orasul imi atarna la geam, plat ca un afis, palpaind si scanteind, dar putea la fel de bine nici sa nu fie acolo, la cat de mult ma ajuta.
Telefonul alb, ca de portelan, de langa pat m-ar fi putut conecta cu lucrurile, dar acesta statea nemiscat, impietrit ca un cap de mort.” Sylvia Plath

clopotuldesticla

 

 

Mos Nicolae

Etichete

, , , ,

Seara de Mos Nicolae.

Exercitiu de imaginatie: ma gandesc ce ar trebui sa gasesc in cizme ca sa fiu fericita si sa ma anime.

nicolae-2

Mi-am dat seama ca nu m-ar anima nimic.

Ce as putea gasi incat sa ma dau jos din pat cu fervoare si emotie. Sa alerg cu respiratia taiata sa vad daca gasesc in sosoni ceea ce imi doresc.

Dorinta de a gasi ceva anume era nula.

Oare de unde aceasta lipsa de entuziasm? Din copilarie?

Am avut sansa unor parinti minunati. In multe imprejurari din viata mea ma uit in urma sa caut ceva sadit de ei.

Mama tot timpul anului imi lua cadouri sau lucruri pe care le vedeam si pe care ii sugeram ca mi le-as dori. Nu-mi amintesc sa-mi fi zis vreodata nu, sau nu e bun, nu e frumos, nu-ti trebuie sau nu avem bani.

Nu eram din vreo familie de bogatasi, a nu se intelege ca aceste acte veneau dintr-un exces financiar. Nu. Erau profesori, nu ne lipsea nimic, intr-adevar. De fapt cam asa cred ca eram cam toti in acele vremuri.

Abundenta de produse nu era atat de mare pe piata de atunci. Totusi mai mereu vedeam niste balerini, o rochita, un lantisor sau te miri ce, pe care mama, nu-mi amintesc sa-mi le fi refuzat vreodata.

De aceea pentru mine Mos Nicolae venea cam cand vroiam iar mama imi crease senzatia ca lucrurile frumoase si pe care ti le doresti le poti primi oricand.

De multe ori imi zicea cu 4 luni inainte: asta e de la Mos Craciun.

Nu avea rabdarea sa impacheteze cadourile sa mi le puna sub brad. Nu exista acest mister.

Dar poate ca misterul creat era mult mai profund: mi-a creat senzatia ca nu avem niciun motiv sa asteptam o anumita zi din an pentru a face daruri, pentru a crea momente frumoase celor din viata noastra: le putem face zilnic.

Nu-mi amintesc sa fi avut vreo surpriza sub brad in afara de dulciuri si fructe, pentru ca acele surprize erau tot anul. Era rau? Nu.

Acum nu astept nimic in cizme sau sub brad. Pentru ca stiu ca lucrurile frumoase pot veni in fiecare zi.

Tata ne cumpara din shop, cum erau vremurile cand eram noi copii: dulciuri, fructe si diverse parfumuri. Imi aducea un parfum cu miros de portocale pe care il imparteam cu prietena mea cand mergeam pe la petreceri.

Acel miros nu-l voi uita niciodata.

PORTOCALUL

Ne aducea portocale si banane pe care le puneam sub brad..iar El mereu imi zicea: nu astepta Craciunul, bucura-te de ele acum..pana atunci mai vin altele.  Veneau mereu.

Acum nu pot decat sa ma uit in urma si sa multumesc pentru ca am avut sansa unor parinti minunati.

Caci nu stiu ce e mai important sa sadesti in sufletul unui copil?

Faptul ca vei primi acel cadou in cizme daca esti cuminte sau ca surprizele si lucrurile frumoase ni le daruim zilnic unii altora, permanent, neconditionat.

Cred ca e frumos cum unii parinti tin cont de aceste traditii dar ai mei nu au putut.

Mi-amintesc cum de multe ori la scoala ma intrebau colegii: ce ai primit in cizmulite? Si de multe ori imi dadeam seama ca nici nu ma uitasem. Raspundeam mereu intr-o complicitate cu mine insami: dulciuri.

Si aveam senzatia ca detin un mare, mare secret de la parintii mei. Acela al darului neconditionat si permanent. Frumosul e in noi si curge continuu ca un fluviu.

Ida

Etichete

, , , , , , , , , , , , ,

„Hai vino cu noi. Vom canta seara, tu vei asculta.

Si apoi? zice Ida.

Apoi ne vom plimba pe malul marii.

Si apoi? zice Ida.

Apoi ne vom lua un caine. Ne vom casatori.

Si apoi? zice Ida

Apoi vom avea copiii nostri si grijile vietii.”

Pare viata fiecaruia dintre noi, finalul dorit si acceptat dar care nu da sens vietii Idei. O cautare a sensului intr-o lume fara Dumnezeu.

Un film deosebit pe care il puteti vedea saptamana aceasta la Institutul francez, la cinema Elvire Popesco, la festivalul filmului polonez, CINE-POLSKA.

ida

Polonia, 2013, 79 min.

Regia: Paweł Pawlikowski

Scenariul: Paweł Pawlikowski, Rebecca Lenkiewicz

Distribuția: Agata Kulesza, Agata Trzebuchowska, Dawid Ogrodnik, Joanna Kulig ș.a.

 

<<„Ida” lui Pawel Pawlikowski este un film răvășitor. Un film de o puritate desăvârșită, cu imagini care îți rămân pe veci încrustate în amintire. Un film despre memorie, traumă, adevăr și căutarea sinelui. (…) Psihologic, este o reflecție asupra diferitelor fațete ale libertății umane, despre ceea ce înseamnă să fii femeie, creștin, evreu și om într-un secol marcat de genocid și ideologii distructive.>> – Vladimir Tismăneanu

http://eventbook.ro/event/cinema-elvire-popesco-ida

Acea Iubire

Etichete

, , , , , , , ,

Am cunoscut-o pe Lygia Naum acum cativa ani in urma cand am vizitat-o impreuna cu fratele meu, care era un apropiat al familiei. Pe atunci nu-mi era clar cine e. Mi-a zis Chris „Oprim la cineva”. Zic: „Ok”. Am urcat intr-un bloc, undeva pe Polona, prin spate. Ne-a deschis o doamna in varsta, care desi era nevazatoare te scruta cu privirea de parca citea in tine lucruri nici de tine stiute.

„E sora mea”, ii spune Chris, Lygiei Naum. „Nici nu am stiut ca ai o sora” suna vocea ei usor metalic dar calda. Si ii simt din nou ochii. Nici nu stiam ca nu vede. De fapt, vedea.

Nu-mi amintesc dialogul lor. Nici nu am putut fi atenta. Era un personaj care iti bloca acea conexiune cu exteriorul. Inelul ei, privirea, miscarea ei prin casa. Parca nu atingea podeaua, plutea. De atunci am fost fascinata de viata ei. De sotul ei, de ea, de scrierile lui, de desenele ei, de prietenia lui Gellu Naum cu Victor Brauner si de corespondenta lor, de iubirea unica intre Gellu si Lygia. Apoi am primit cadou de la fratele meu „Calea Searpelui”.

5206Gellu-Naum-Lygia--Femeia-care-se-ascunde

Desen Lygia Naum

Daca citesti „Calea Searpelui” realizezi ca Lygia si Gellu erau conectati la alta lume. Suprearealismul e viata lor. Nu e un stil. Nu e o manifestare artistica. E modul lor de a vietui.

05-NaumLyggia-Cuplu

Desen Lygia Naum

Scrierile lui sunt suprarealiste; desenele ei, la fel; ca si cum l-ai vedea pe Picasso povestit..dar nu e nimic fals. Viata lor era suprarealista. Tot ce era in jurul lor era un fel de magie. Ceva nedeslusit. Dar cutremurator de frumos. Aceeasi senzatie de contact cu alta lume am avut-o cand am vazut si am intrat in prima casa Gaudi. Contactul cu o alta lume e atat de puternic si profund, magic si socant. Iti deschide o usa. O usa pe care o credeai pentru totdeauna inchisa. Sau mai bine zis nici nu stiai ca exista.

08-NaumL-G1960-03

Lygia si Gellu Naum

„Ce prăpădiţi eram, Doamne, şi ce ne mai iubeam,/ ca nişte linguri de lemn nedesfăcute încă din trunchiul lor comun…”  Gellu Naum

ŞASE PORUNCI. „Nu uita iubirea. Vorbesc cu preciziune de iubirea pentru o singură femeie.
Fă-o ritual.
Aici e cel mai greu, cursele conştientului sînt nenumărate.
Pornind de la un gest, ai s-o realizezi.
Cînd ai să crezi că ai realizat-o, controlează-te foarte bine. Aici e domeniul cel mai delicat şi mai falsificat totdeodată, datorită posibilităţilor de ambalare.
Ceva care îţi poate servi de indiciu: iubita mea rosteşte cu voce tare răspunsuri la întrebări pe care eu i le pun în gînd. Noi nu facem experienţe cu asemenea lucruri, aceasta se întîmplă firesc, pentru că sîntem liberi, pentru că ne iubim.
Nu te descuraja dacă femeia către care te simţi atras nu face asemenea lucruri. Ea face, poate, altele (dacă e liberă) pe care tu nu le vezi.
Încearcă să vezi.
Nu acorda însă cu uşurinţă încrederea iubirii tale” Gellu Naum

Miracolul devenit cotidian „Cred că dacă s-ar face un fel de «Who’s who» al dragostei realizate nu s-ar găsi, la suprapopulaţia actuală a Pămîntului, un număr de oameni suficient măcar să umple cîteva pagini… Aş vrea să-ţi spun doar că prin dragoste pătrundeam în marele mister al lumii, prin dragostea pe care o realizam eu şi pe care, fără nici un fel de orgoliu, cred că o realizează foarte puţini oameni. Majoritatea oamenilor izbutesc să cunoască doar mici fragmente ale unei permanenţe – de cele mai multe ori prin intermediul sexualităţii, care, din fericire, le-a mai rămas…” Gellu Naum

10420036_10152620522364764_3599633142050805106_n

„Fiecare poarta cu sine un neadevar menit sa-i desluseasca miscarea incalcita a lumii sublunare.
Acesta se numeste adevar si tine pana cand apare altul.
Destinul sau pare a fi ciocnirea, rand pe rand, atat cu adevarurile agresive ale celorlalti, luate in parte, cat si cu adevarul depresiv al tuturor, luati laolalta.” Zenobia-Gellu Naum

Lygia e Zenobia. Si desigur Zenobia e Lygia.

gellu-naum-zenobia-editia-princeps-2606

Aici puteti vedea cateva din desenele Lygiei http://www.gellunaum.ro/desene/dl03.htm

Am gasit un articol care povesteste putin din frumoasa lor iubire:

http://jurnalul.ro/special-jurnalul/iubirea-care-ne-duce-in-miezul-miracolului-123058.html

Domnul C

Etichete

, , ,

Suntem intr-o zi de marti. Azi noapte am aterizat la 00.45. Am reusit sa ajungem acasa pe la 1,30 si pe la 3 sa ne culcam.

Dimineatza cu greu m-am tarait catre birou. Incerc sa ma acomodez cu traficul, cu racoarea, cu injuraturile de la stop, cu claxoanele. Cu colturile prea coltoase ale cladirilor din Bucuresti.

Barcelona-by-Antonio-Gaudi-20

Ajung si reinnoiesc anunturile. Imi suna telefonul in nici 5 minute.

O voce masculina ma intreaba de un apartament. Unul mai vechi listat.

Ii explic ca pentru acel apartament exista discutii avansate si ca fiind vorba de un credit as prefera sa acord putin timp clientului care si-a manifestat interesul; asa fiind fair play.

Imi da dreptate. Il rog sa-mi spuna cam ce anume cauta.  Imi da cateva coordonate. Ii spun ca nu am altceva pentru moment dar ca il voi contacta imediat ce cred ca am ceva potrivit.

Il rog sa-mi lase numele ca sa memorez datele de contact. Imi spune Stefan C_ _ _ _a.

Hm. Brusc imi suna cunoscut numele. Da. E un domn care isi cauta casa cam de 2 ani. Imi iau la revedere fara sa-i spun ca ne stim si fara sa-l intreb „Domnule C tot cautati casa? „

E exact clientul pe care-l doream dupa o vacanta superba pe plajele Spaniei.

Stau si ma gandesc la noi. La poporul acesta din care ma trag si pe care-l iubesc.

Ma gandesc cat de bine putem caracteriza un popor dupa cum isi cumpara casele si dupa maniera cum si le construieste, mobileaza.

Dupa puterea lor de decizie si de persuasiune. Dupa „colturile” foarte coltoase ale caselor construite in ultimii ani in Romania. Inghesuiala si gust indoielnic.

Totusi cum poti sa-ti cauti o casa 2 ani de zile?

Ce fel poti fi ca aceasta cautare a ta sa fie atat de indelungata.

E clar ca nu stim ce vrem. Si ca daca nu stim si apare un broker sa te impinga de la spate si sa te sfatuiasca te gandesti ca asta stii si tu si ca poti sa o faci singur.

Apoi chiar daca acel broker alearga cu tine si-ti tine mii de teorii, iti face rapoarte, studii de preturi, te sfatuieste il intrebi la final ce-a facut.

Te-a dus la o casa. De ce sa te plateasca? Ce mare lucru? L-ai dus la o casa.

Si de ce sa nu mearga la vecini sa afle numarul direct al proprietarului? Nu am nici o luna de cand niste clienti ai agentiei au incercat sa sara agentia ca sa ajunga la proprietar care eram tot eu. Nu va zic cat penibil. Pentru ei. Pentru mine a fost amuzant. Povesteam si ma amuzam. Habar n-am cum s-au simtit ei. Si nici nu-mai pasa. Dar asta e alta poveste.

Nu mai semnez de mult contracte de vizionare. Mi se par „urate”. Daca unii din clientii mei simt nevoia sa ma insele, sa ma insele. Nu caut raspunsuri. Nici nu-i urmaresc cum fac alti colegi de breasla. Ii las. Si doar imi repet „Asa suntem noi, romanii.”

De curand mi-a spus un domn deosebit la coada la Posta Romana „Civilizatia unui popor sta in capacitatea lui de a intelege si a aprecia serviciile.” Desigur era acolo trimis de energiile divine ca sa-mi reconfirme drumul meu. La posta mai poti gasi pensionarii aceia intelepti, aristocratii de moda veche, locuitorii Micului Paris. Stau la coada sa-si ia pensia.

Apoi m-am tot gandit la domnul C. Un tanar intelectual. Viitorul tarii. Desigur ca nu-l voi mai suna niciodata. Dar ma gandesc ce lipsa poate avea un om ca sa nu-si poata gasi casa 2 ani. Totusi sunt 2 ani. Ce fel de tipar sufletesc poti avea? Ce structura mentala? Pare a fi o tipologie complexa. Aceea care nu stie ce vrea, cand si nici macar unde.

Si multi suntem asa. Ma refer la neamul nostru frumos, urmasii lui Stefan cel Mare.

Domnul C imi reaminteste de domnul R. Directorul unei sucursale de banca. Dar voi scrie si povestea lui.

Un om cu care te intalnesti si nu stie ce vrea te goleste imens. Cand tu nu stii cum vrei sa fie casa ta mi se pare ca ai un mare gol in suflet. Ca nu-ti cunosti radacinile. Acelea subtile. Nu te cunosti pe tine.

Inchid ochii, simt adierea vantului din Barcelona, mirosul de portocale amare si lumina. Curbele line ale lui Gaudi.

E o zi frumoasa, totusi.

Casa inteligenta

Am un client deosebit caruia ii caut ceva deosebit. Un apartament-penthouse care trebuie neparat sa aiba o vedere frumoasa: fie cu vedere catre un lac sau catre un parc sau catre orice altceva care sa i se para lui ca-i atinge inima. E un artist. Si la propriu si la figurat.

Apare o noua oferta pe piata, care mi se pare ca i s-ar potrivi. Sun, vorbesc cu proprietarul, un domn semi-infatuat sau semi-ignorant, nu mi-e foarte clar la telefon. Il rog sa-mi dea voie sa vad inainte imobilul. Ma refuza vehement, iritat, zicandu-mi: „Doar cu client, va rog. Nu am timp altfel.”

Zic bland: „Da, desigur va inteleg. Atunci va rog sa-mi raspundeti la intrebarile pe care vi le pun cat mai obiectiv cu putinta. Si timpul clientului meu e important asa ca vreau sa ma asigur ca daca vin sa-l vada e cam ceea ce si-ar dori”.

Intalnim foarte des, noi brokerii imobiliari, informatii false. Aproape niciodata „nou renovat” nu inseamna asta.

Mi s-a spus o data despre o casa ca este „coheta”. Am ajuns acolo cu o doamna simandicoasa, clienta mea si am admirat impreuna gandacii cum colcaiau pe peretii cei „cocheti” din bucatarie.

Nu stiu de ce avem acest spirit de a denatura lucrurile. De a le falsifica. Oricum am ajuns acolo si am vazut ca acel „cochet” insemna de fapt ca acea casa era intr-o degradare si mizerie maxima. A fost chestiune de cateva ore ca sa aflam cum e acel imobil dar cu pretul deteriorarii imaginii noastre fata de clientul pe care il ducem acolo, intr-un imobil „cochet”. Dar cam asa se fac acum imobiliarele in Romania.

Vanzatorii de case nu inteleg ca nu poti sa le vinzi casa daca nu o vezi.

Daca nu o intelegi si daca nu o simti. Daca nu te armonizezi cu ea macar pret de cateva secunde. Altfel nu stii nici macar daca o poti vinde. E posibil sa mergi sa o vezi si sa-ti dai seama imediat daca o poti vinde sau nu. Iti cunosti clientii, capacitatile, oamenii cu care tu rezonezi si energiile. Daca tu nu rezonezi cu acea casa cu greu o vei putea vinde caci vei emite altfel de energii.

Revenind la povestea noastra il intreb la telefon: „Considerati ca e un apartament frumos? Ce cuvant ar descrie mai bine proprietatea dvs?”

„Nu e un apartament frumos e chiar spectaculos. E un Smart house. Ati auzit de asa ceva?”

„E un concept nou. Am mai auzit. Ceva gen Smart phone?” zic eu.

„Da. Deci e o casa unicat. E o casa inteligenta. Sistemul de cablare a costat peste 150.000 euro. Poti de pe canapea cu o telecomanda sa faci tot. Sa bochezi usa. Sa deschizi geamurile. Sa dai drumul la tv-ul din dormitor, la calculatorul din birou. Sa-l conectezi la tv-ul din living. Sa reglezi temperatura. Intelegeti? E absolut unicat. E fantastic. M-a costat cat inca un apartament. Si masina mea e ceva mai ieftina. Si credeti-ma ca am o masina cum trebuie. Ma respect.”

„Da, zic eu. Suna foarte interesant. Si in afara de aceste dotari ce imi puteti zice. Haideti sa va zic ce caut eu.”

Ii spun cam ce caut si ma asigura ca e exact ce trebuie. Imi confirma ca merita vazut ca e ceva deosebit. Imi sun clientul si stabilesc cu el intalnirea.

Ajungem in fata imobilului. Blocul arata bine. Pentru inceput pare ca lucrurile sunt in grafic. Trec cam 20 minute si domnul nu apare.

Sun. Isi cere scuze ca e o nebunie de trafic. Pana la urma ajunge cu o intarziere de vreo 40 minute. Clientul meu are marea delicatete si nu comenteaza intarzierea. Doar se uita din cand in cand la ceas.

Se aude un motor supraturat care parcheaza chiar in fata noastra, o masina rosie, decapotabila. Un domn tanar cu un fular de matase stralucitor se da jos si vine catre noi. Are niste pantofi ascutiti luciosi care imi atrag privirea. E o tipologie arhicunoscuta pentru mine. Un danddy lansat de cativa ani in afaceri imobiliare. Dar aici e o alta poveste mult prea lunga pe care o voi scrie alta data despre o anumita categorie de „vanzatori” de case.

Isi cere scuze pentru intarziere. Urcam. E la ultimul nivel. E un penthouse.

Nu vreau sa va spun ca intrarea in casa era intr-o mare de cabluri. Cabluri pe jos, cabluri pe langa usa, zeci de cabluri care ieseau din pereti, din tavan, din podele. Un adevarat smart penthouse.

Dar putea foarte bine sa fie folosit ca un decor intr-un film SF.

Un apartament cum nu am vazut in toata istoria mea de broker imobiliar.

Un apartament de 1 milion de euro.

Acel apartament „spectaculos” despre care mi se povestise la telefon cu cateva ore in urma.

photo 2 (1)photo 3photo 1

Pe de o parte as fi ras cu lacrimi, pe de alta imi era extrem de jena de clientul meu. Dar cum nu e nimic neobisnuit in viata unui broker imobiliar din Romania am vizitat cu seriozitate imobilul ascultand toate „povestile” acestei Case Inteligente.

Si cam asa „curg” zilele unui broker imobiliar din Romania.

E o lumina superba de toamna, afara. Si o privesc de pe terasa celei mai inteligente case din Bucuresti. 🙂

 

 

 

 

Vrei sa fii prietena mea?

Etichete

, , , , , ,

E o intrebare pe care nu o mai punem dupa varsta de 15-16 ani.

images copy 2

Cautarile noastre se limiteaza ulterior la un prieten-iubit.

Nu mai suntem impresionati de persoanele de acelasi sex cu noi. Daca atunci cand ai 10 ani iti place mult fetita de la etajul 5 si vrei sa fie prietena ta, nu acelasi lucru il mai faci la 25 de ani. Poate dimpotriva. Daca vecina de la 5 e o tanara frumoasa nu ai vrea sa o vezi prin preajma ta si cu atat mai putin a noului tau iubit. Sa-ti fie prietena? Nici gand.

M-am simtit de multe ori respinsa cand am incercat sa-mi fac prietene noi.

O data din cauza tocurilor. Si da, am incetat sa mai port tocuri in majoritatea imprejurarilor si chiar un anumit gen de haine care iti dau acel aer erotic..pentru ca multe femei se tem…da, se tem. Iar eu sunt in acel moment al vietii in care relatiile interumane sunt mai importante decat starnirea unei adieri senzuale. Nu mai sunt incitata sa creez si sa eman senzualul. Vreau sa creez magie si atat. Iar magia curge din privire.

Exista categoria de femei pentru care instinctul de paza al barbatului de langa ele e mai puternic decat orice concept de prietenie. Sau mai bine zis nu cred ca mai exista notiunea de prietenie. Cea pe care o aveau la 10 ani.

Mai exista femei care atunci cand au familie, copii nu mai au prietene. Cica nu mai au timp.

Mi-ar placea ca in intalnirile pe care le am acum sa pot sa mai intreb: „Vrei sa fim prietene?” sau „Vii la mine sa ne jucam in seara asta, sa impartasim carti, idei, senzatii?”. Din pacate o data cu maturitatea suntem blocati in formal, politete, teama de penibil. De multe ori mai zic „hai la o cafea” dar acea cafea se dizolva intr-un formal cateodata plin de interese de business sau altele. Unde’s prieteniile de altadat’?

Ramanem cu cele din copilarie. Si asta pentru ca atunci aveam sufletul alb si senin. Fericirea nu era data de iubirea posesiva plina de frici fata de un barbat cu care intr-o disperare vrem sa ne intemeiem o familie.

Fericirea avea culoarea alba. Si stralucea.

Poate ca atunci cand esti copil iei lucrurile cum sunt. Poate ca daca acum m-as intalni pentru prima data cu prietenele mele de la 6 ani, nu le-as mai vedea stralucirea din priviri. As trece pe langa ele.

Poate „jocul” avea un rol important. Eram concentrati pe fantezie. Nu ne analizam. Ci anumite parti din noi ieseau la iveala doar in joaca, in timpul jocurilor. Deci sa ne jucam!

Trec de multe ori pe langa femei pe care mi le-as dori prietene-surori. Prietene cu o dragoste pana’n vesnicie. Alba. Stralucitoare.

Si as vrea sa le intreb: „Vrei sa fii prietena mea?”

Dar trec mai departe lasand-mi fericirile albe in urma. Pasind printre ele.