Levantica si Kafka

Etichete

, , , , , , , ,

Nu-mi place deloc sa merg cu taxiul. Si mi se intampla extrem de rar.

Sun. Nu-mi place deloc nici sa sun. Comand. Ies.

Deschid portiera, ma urc in spate. Un miros de tutun fin si levantica mi-a inundat narile. Un miros extrem de rafinat. Mi-a amintit brusc de mirosurile copilariei. De mirosul din camera bunicului meu, care fuma tigari de foi cu levantica. Nu cred ca atunci, bunicul meu, stia ca acel miros ma va urmari toata viata fiind adesea prezent in viata mea. Si era un miros al fericirii. L-a sadit tacut in mine fara sa stie vreodata. Cam astfel sunt iubirile bunicilor. Asternute pe tacute in vietile noastre de adulti.

Il salut pe sofer fara sa-l privesc. Fara sa astept sa-mi raspunda ii spun ca trebuie sa ajung in Primaverii. Imi asez poseta si imi trag fusta. Aud in surdina o muzica de pian. La radio. Chiar sunt intr-un taxi? Devin curioasa. Incep sa-l studiez in oglinda din fata. Are ochelari, par grizonat, o barba scurta, trasaturi extrem de fine. Ai putea crede ca e orice altceva. Camasa alba pare apretata si are butoni argintii foarte fini. Ni se intalnesc privirile in oglinda dar apreciez ca nu ma intreaba nimic. Ci schimba rapid privirea.

Ajungem la Arcul de Triumf. Trafic intens. Ii zic ca ar trebui sa ajungem in 10 minute. Imi spune ca drumurile din Kafka au o destinatie ceva mai predictibila decat cele din Bucuresti. Zambesc. Apoi imi povesteste ceva despre copiii indigo. Vad doar drumul, lumina si sunetele de pian. E ceva magic aici.

Vladimir Kush - Fish in the city

Vladimir Kush – Fish in the city

Ajungem. Imi zice cu o voce protocolara: „Am ajuns, domnisoara!”. Inteleg ca trebuie sa cobor. Il rog sa ma astepte. Uit ca ar trebui sa platesc. Nu-mi zice nimic. Nu striga dupa mine. Realizez si ma intorc si ii zic dar imi face semn sa-mi continui drumul, dand din cap ca ma asteapta.

Adulmec nobletea. Si da. Vine dintr-un taxi.

Vila unde isi avea cabinet notarul e o vila cu arhitectura brancoveneasca extrem de frumoasa. Intru in hol. Lampadarele de cristal stralucesc orbitor. Pe jos e o mocheta groasa, somptuoasa iar peretii au un tapet auriu extrem de elegant.

Brusc imi apare in fata o tanara. Ar fi putut fi extrem de frumoasa. Si poate era. Avea buzele de un rosu aprins. Parul negru, stralucitor. Rochia dintr-un fel de dantela ma facea sa privesc fara sa vreau la sutienul ei, tot din dantela. Era foarte scurta si privirea mi-a fugit la pantofii cu niste tocuri imense si apoi la picioarele ei. Unghiile sunt de un rosu intens. Zeci de bratari ii zornaiau pe mana cand rasucea niste pagini intr-o agenda.

Nu mi-era clar daca sunt intr-un notariat. Parfumul era dulceag, acrisor. Lesinator. Vocea-i ascutita ma trezi putin din reverie. Ma intreaba numele si daca am intalnire cu notarul. Dupa ce mai zornaie din bratari pret de cateva secunde cautand ceva in agenda, se ridica din nou si ma conduce catre cabinetul lui.

Nu-mi pot lua ochii de la tocurile ei, de la rochia mulata si prinsa cu o curea lata in talie. E o curea mov. Oare de ce nu e rosie? Ii urmaresc fascinata mersul incercand sa-i inteleg cadenta tocurilor.

Imi atrage atentia un foisor sculptat, o piesa arhitecturala care ma lasa fara suflare. Mobilierul este din lemn masiv sculptat, camerele inalte, lampadarele orbitoare si extraordinar de frumoase. Un ambient desavarsit.

Intru in cabinet. Domnul notar se ridica. E un domn mic, cu o fata rotunda, blondut si rozaliu. Imi intinde mana. O mana calda. Am timp sa vad o curea maro groasa cu doua litere si mai groase iesind din camasa: un brand la moda. Costumul slim, un negru lucios, extrem de lucios care pare sa eclipseze putin lampadarul. Mirosul puternic de parfum scump imi cam inteapa narile. Nu pentru ca e scump, ci pentru ca e mult. Aici povestile imi curg repede prin minte, imaginandu-mi viata lui.

Incepem sa discutam despre acte. Vocea lui e altfel. Altfel decat e casa aceasta. Altfel decat stilul brancovenesc. Unghiile ii sunt atent ingrijite si date cu lac. Gandurile lui imi izbesc mintea cu repeziciune. Incerc sa ma feresc. Ma invadeaza personalitatea lui. Ma ameteste.

Cred ca taximetristul acela avea dreptate. Bucurestiul e mai imprevizbil decat imaginatia lui Kafka. Am un sentiment de mare nedumerire. Nu mi-e foarte clar unde ma aflu.

Incerc sa grabesc discutiile. Refuz elegant cafeaua. Ma gandesc cu disperare sa gasesc taxi-ul in fata portii. Sper sa nu fi plecat. Sigur nu. Doar nu i-am platit. Pe de alta parte nu cred ca-l prea interesau banii. Dar oare ce-l interesa? Hm. Gandurile lui nu-mi invadau mintea ci ma luminau.

Terminam. Iau schitele cadastrale.

Imi iau poseta si dau sa ies.

Dar striga dupa mine: -Nu ati platit.

Zic: -Ah, da. Dar va pot plati cand se termina lucrarea, nu? La semnare.

-Nu, suna vocea lui metalica. E mai bine acum.

Adulmec ceva. Ceva fara nume. Si da. Vine dintr-o vila somptuoasa.

Ma intorc platesc in viteza fara sa iau nici factura, nici restul, cu gandul sa gasesc taxi-ul meu.

Ies in strada, pe acea usa colosala cu lei de o parte si de alta. Il vad. Taxi-ul meu e in fata vilei. Urc. Respir lumina. Clape de pian. Levantica si Kafka.

Exista zile cand intr-un taxi te poti simti mai spectaculos decat intr-o vila aristocratica, brancoveneasca din Primaverii.

 

Despre dragoste si umbra – Isabel Allende

Etichete

, , ,

10568788_10152560300529764_6412606133627493442_n

„Singura femeie intr-o familie de barbati, reusise sa le impuna dulceata si discretia ei. Nu-si aminteau s-o fi vazut vreodata enervandu-se.
In prezenta ei nu-si gaseau locul certurile intre baieti, bancurile decoltate sau grosolaniile.
Pe cand era copil, Francesco se temea ca nu cumva maica-sa, epuizata de asprimile vietii, sa nu dispara pe nesimtite, sa nu se transforme in fum, in ceata.
Atunci fugea la ea, o lua in brate, se agata de fustele ei, intr-o incercare disperata de a o retine, de a-i pastra caldura, mirosul sortului, sunetul glasului.
De atunci trecuse mult, dar si acum duiosia pe care o simtea pentru ea era sentimentul sau cel mai puternic.” Isabel Allende -„Despre dragoste si umbra”

Barbara Perrine „Chu_Woman and the Sea” 10417668_10152570585634764_3736949816243375456_n

„Pe oriunde trecusera, chiar daca n-au stat acolo decat o saptamana sau o luna, se instalasera ferm si hotarati, caci nimic nu slabeste mai mult puterea interioara decat tranzitoriul.

– Sa traiti in prezent, e tot ce veti avea. Sa nu va irositi energia plangand pentru ziua de ieri sau visand la cea de maine. Nostalgia sfasie si distruge, acesta e viciul exilatilor. Sa va instalati de parca ati ramane acolo pe vecie, sa aveti instinctul permanentei, a conchis profesorul Leal..”

image[9]

„Se simteau mici, singuri si vulnerabili, doi navigatori solitari, pierduti pe o mare de creste si nori, intr-o tacere selenara; dar mai stiau ca dragostea lor atinsese o dimesiune noua si formidabila si-avea sa le fie singurul sprijin in exil.”

image[14]

 

 

Prea multa fericire – Alice Munro

Etichete

, , , ,

Am auzit si citit pareri controversate despre premianta Nobel pentru Literatura 2013; asa ca am oprit la Carturesti si am luat prima din cartile editate la noi: „Prea multa fericire”.

coperta_prea_multa_fericire_new_c1

Ce mi-a placut la Alice Munro e ca are un dar. Un mare dar. Darul de „prinde” firescul.

„Prin ferestrele caselor vedea oameni gatind sau uitandu-se la televizor – scene care o vrajeau, chiar daca stia ca lururile nu erau chiar atat de speciale in interior.”

Ai senzatia ca patrunzi intr-o lume fireasca, in lumea din care te zbati zilnic sa iesi. Te afunzi in viata din carte si o data cu ea in viata ta.

Surprinde si povesteste suferinta cu calm si liniste, cu pace si lumina ca si cum ar fi parte din firesc.

„Cum de se intamplase asa ceva? Cum de se indragostise Jon al ei de ea?

O ucenica de tamplar, cu pasul apasat, inceata la minte, imbracata in pantaloni largi si camasi de flanel si – cat dura iarna – cu un pulover gros, plin de rumegus. O minte care se taraste inexorabil de la un cliseu la altul sau de la o ineptie la alta si care pretinde ca fiecare pas al calatoriei este litera de lege.

O astfel de persoana o pusese in umbra pe Joyce, cu picioarele ei lungi, talia subtire si coada ei matasoasa, lunga, de par negru. Ii eclipsase inteligenta, muzica si coeficientul de inteligenta.” – Fictiune

Transformarea pe care ea are darul s-o creeze in textele ei te aseaza in postura in care tu ca cititor intelegi ca si lucrurile din viata ta sunt de fapt pline de lumina magiei, a transformarii si a intelesurilor ascunse. Doar trebuie sa schimbi scaunul pe care sa te asezi cand o privesti.

Intamplarile care ar trebui sa doara le insiruie cu detasare si calm ca si cum ele au firescul lor, asemenea unui apus de soare.

Dramele si durerile curg laolalta cu firescul si monotonul intr-un dans ametitor.

Ai plange dar suferinta si emotia au asa o profunzime linistitoare incat te naucesc. De multe ori am simtit nevoia sa ridic ochii din carte si sa privesc cerul.

Citesti si nu stii daca plictiseste sau doare. Esti spectator in inceput dar incet aluneci in viata ta si simti cum nimic nu doare, nimic nu ar trebui sa aiba puterea sa aduca suferinta. Melanjul intre durere si firesc si echilibrul pe care reuseste sa-l creeze e unic. Nu are efuziuni de fericire. Ci doar o zbatere fireasca si luminoasa.

Imi place sa stau cu o carte Alice Munro in brate, pe terasa, savurandu-i calmul si linistea cu care intalneste durerea si suferinta.

„O poveste nu este un drum pe care mergi.. Este, mai degrabă, ca o casă. Intri înăuntru, stai o vreme, plimbându-te înainte şi înapoi, stabilindu-te unde îţi place şi descoperind cum interacţionează camerele şi coridoarele între ele, cum lumea exterioară este alterată din spatele acestor ferestre. Iar tu, vizitatorul, cititorul, eşti, de asemenea, modificat, stând în acest spaţiu închis, indiferent dacă e amplu şi uşor de parcurs sau întortocheat şi mobilat opulent. Poţi să revii din nou, iar casa şi povestea conţin mai multe decât ai văzut ultima oară. Are şi simţul că a fost construită din propria-i necesitate, nu doar ca să te adăpostească sau să te ispitească”, scrie autoarea considerată „suverana artei nuvele contemporane“ şi supranumită „Cehov al Canadei rurale“.

alicemunro

Alice Munro

Momentele de magie pe care le strecoara sunt atat de subtile si nu le percepi decat atunci cand simti nevoia sa privesti cerul si simti cum in sufletul tau se aseaza lumina si pacea.

„Unele profesoare se dadeau cu parfum, dar ea nu se parfuma niciodata. Mirosea a lemne, soba sau a copaci.

Mai tarziu, copilul crezuse ca mirosea a rumegus de cedru. Dupa ce mama ei incepuse sa lucreze pentru sotul profesoarei, mirosea la fel, dar parca nu intocmai la fel.

Diferenta parea a fi ca mama ei mirosea a lemn, dar profesoara mirosea a lemn din care izvoraste muzica” Alice Munro – Fictiune

hateship-friendship-courtship-loveship-marriage-stories-alice-munro-versic3b3n-original-en-inglc3a9s

Fictiune

„Sora lui Freud” – Goce Smilevsky

Etichete

, , , , ,

O carte care picura frumusete si magie printre momente de suferinta si clipe de insingurare.

10494973_10152501257494764_2541178619379853360_o

<< „-Uneori imi amintesc cuvintele acelea ale tale, mi-a zis fratele meu.

-Ce cuvinte?

-Ca frumusetea e consolarea acestei lumi.

-Priveste cata frumusete e in jurul nostru. Ceea ce inseamna – cata consolare. Si ceea ce mai inseamna – cata durere, deoarece consolarea apare intotdeauna dintr-un motiv anume.

-Da, a zis fratele meu. Cata frumusete.” >>

O carte care reuseste sa-ti creeze o stare de puternica durere sufleteasca, tristete imensa, singuratate. O durere sufleteasca dusa la limite.

Te aduce pe o margine a existentei de unde oricate iesiri ai cauta esti blocat. Oricat ai vrea sa iesi dintre filele ei nu poti. Are puterea de a ta face una cu ea.

O carte despre iubirea inocenta si frumoasa, din copilarie, dintre un frate si sora lui, despre visele lor, despre planurile lor si despre cum se topesc ele toate si dispar in maturitatea lor ca si cum nu ar fi existat niciodata.

Unul dintre ei a uitat complet de ele, iar celalalt traieste, sufera si tanjeste dupa ele. In inima lui Freud inca licare iubirea pentru sora lui dar sporadic si limitat pana la a o uita si parasi intr-un lagar de concentrare.

photo444

 

Devii si esti sora lui Freud. Te copleseste iremediabil timp de 259 de pagini aceasta identificare. Cand inchizi cartea incerci sa cauti solutii in continuare iar soarele are alta stralucire.

„Si din primul moment mi-am dorit sa ma aflu in apropierea acestei priviri, sa nu ma indepartez niciodata de ea, acea privire care vroia sa vada totul, sa traiasca si sa cunoasca totul…erau atatea lucruri care ni se intamplau pentru prima oara, care ne legau de primele lucruri din lume, si acea minune…trupurile noastre se roteau…
………..
In vara urmatoare, cand Rainer s-a intors la Viena, a incercat in continuare sa priveasca cu aceiasi ochi care vroiau sa vada totul, sa experimenteze totul, insa in privirea lui aparuse o oarecare circumspectie: sa vada totul, sa experimenteze totul dar sa nu tulbure nimic, sa nu miste nimic, totul sa ramana ca inainte de a fi privit. Privea ca si cum ii era frica sa nu sparga ceva cu privirea.
………..
Intr-o seara am vazut lumina la ferestre.
Ne-am privit pentru prima data dupa atatia ani, ne-am privit ca si cum atunci ne vedeam pentru prima oara. Am vazut un alt Rainer.
Am cautat in privirea lui o urma cat de mica a celeilalte priviri a lui. Insa in locul acelei tandreti cu care privise candva, ca si cum ar fi avut grija sa nu raneasca nimic din ceea ce privea, acum privirea lui cauta sacrificiu.” 

200 de ani

Exista cateva locuri in Bucuresti care ma fac sa cred ca Eliade nu a fabulat deloc iar proza lui fantastica e rupta din real.

Ne plimbam agale. Era cald. O caldura care te imbratisa suav. Nu te sufoca deloc. Strazile sunt pietruite. Pietrele acelea ingropate aduceau un miros de vechi.

Casele se insiruiau tacute, mirosind a vechi de un farmec hipnotizant.

Era plin de pisici. Se aude un scartait de usa. E o usa de lemn. Din aceea veche de la o casa si mai veche.

10372047_10152454399219764_4222112229426689497_n

 

Apare un batranel. Ne vede si zambeste. Avea un costum demodat si care mirosea a mucegai. Il adulmecam fara a-mi provoca repulsie.

Dimpotriva. Parca imi deschidea mii de usi catre o lume fantastica.

Batranelul are un joc de carti in mana. Imi vine sa-l salut. Se bucura si imi zice un „sarut mana, domnitaaaa” lung.

„Ce pisici dragute aveti” ii zic, simtind ca a ramas asa ca si cum asteapta sa-i zic ceva daca tot l-am salutat.

10457765_10152454399484764_5436089949819968299_n

„Aaaa. Daa. Sunt mai batrane ca mine” zice.

„Au vreo 200 de ani.”

Ma gandesc ca e batran si zambesc.

Imi zice „Hai intrati sa va arat. O sa vezi ca atata au” parca mi-ar fi ghicit ingaduinta cu care am zambit.

„Hai intrati. Sunt batrane. Nu va vor face nimic. Au 200 de ani” De parca de ele ne-am fi temut 🙂

Usa de lemn scartie caci trage de ea sa o deschida larg.

Urcam pe treptele de piatra usor stingheri. Ne tot impulsiona. „Hai, hai ca nu musca.”

Mirosea a mucegai, a lemn ud, a carti vechi. Dar acel miros te imbata.

A inchis usa dupa noi iar acel miros ne inunda narile si ne transporta cu o viteza uluitoare intr-o alta lume.

Am realizat ce vehicul rapid poate fi mirosul. Da, mirosul te poate duce instantaneu in lumi non-fizice, in lumi nebanuit de senzoriale. Am simtit cum intru in viata unui om cu trecut, prezent si viitor.

Unde eram nu puteam defini. Erau senzatii mistuitoare. Fericire. Amintiri. Lumina. Moarte. Iubire.

Da. Pe aceasta strada il poti intalni pe domnul Mihailescu.

Iar in casa domnului Mihailescu este o Lume. Acolo am atins vesnicia. Dar si moartea. Fericirea care te imbata. Dar si disperarea. Si tot acolo torc 3 pisici. De 200 de ani.

Peretii erau mai mult negri, intunecati, incarcati de tablouri cu rame aurii atarnate de sfori extrem de groase. Biblioteci masive incarcate de carti prafuite. Izul acela de carti vechi si umede era fascinant. Lemnul acela vechi stralucea in lumina unei veioze aurii.

Pe masa masiva din camera de zi erau insirate carti de joc.

„Imi dau in carti. Asa stiu cand voi pleca la ea. Mereu imi iese ca anul asta. Si tot asa de vreo cativa zeci de ani. Nu le mai tin numarul. Parca am mai trait zece vieti de cand nu o mai am pe ea. Cand esti fericit timpul e lumina. Timpul nu se numara. E viata. Cand esti singur si fara iubirea ta timpul devine o curgere nesfarsita. Asta e de fapt timpul. Absenta sau prezenta.”

Pendula de pe perete a inceput sa bata..acel zgomot pe care il auzeam in casa bunicilor mei. Dintr-odata i s-au marit pupilele. Parca privirea lui patrundea intr-un alt spatiu. Era ca vrajit.

Am iesit impinsi aproape de la spate de parca astepta pe cineva.

„Acum ca ati vazut pisicile puteti pleca. Se innopteaza.”

Sunt unele intalniri care dureaza 5 minute dar care valoreaza cat 200 de ani.

Am fost aruncati in strada si am simtit un pic din spaima si nedumerirea domnului Gavrilescu. Stiti la cine ma refer. Cred ca Eliade l-a intalnit pe domnul Mihailescu cand l-a inventat pe domnul Gavrilescu.

Am mers grabiti catre Gradina Botanica intreband daca biletele mai sunt valabile. Paznicul s-a uitat mirat la noi si a zis „normal ca sunt, nu vedeti data aici: x.x.2014?”

 

 

 

Taina prieteniei

Avea ochii verzi albastri si tinea in brate o pisica portocalie. Copacii incepusera sa infloreasca. Mirosea a flori de cirese. Era luna mai.

O cunosteam de mult. In ea era un labirint in care de multe ori intrasem si nu reusisem sa mai ies. Nu-i mai cautam iesirea. Ma invarteam pe acolo. Printre case vechi, salcami infloriti, dealuri si ape. O data am gasit turnul din Pisa. Si da, era drept.

picturi---2012-diana-condurache-iasi-contesa1-1351090351

In ea isi avea un ochi bunica mea. Femeia din fratele meu era pe unul din meandrele sufletului ei.

Da. O stiam de mult. Eram una cateodata. Intram pe furis si ii strabateam drumurile. Si ea pe ale mele. Ne intalneam pe acolo si ne zambeam.

Avea ochii verzi albastri si in urma ei mergeau 2 pisici. Una neagra ca abanosul. Una argintie. Frunzele cadeau si mirosea a fum. Era luna octombrie.

Apoi a venit o umbra. Umbra care intuneca lumea. Si am fugit.

Dar de la fereastra mea vedeam stralucind adesea sufletul ei. Ne departasem dar ii simteam lumina. Cateodata ma lovea si intunericul ei. Am vrut sa fug atunci. Ea a fugit. Dar intunericul ei lumina intunericul meu.

Am ramas asa asteptand. O astept sa lumineze din nou.

Avea ochii verzi albastri si multa lumina in ei.

La grande bellezza

Etichete

, , , , , , ,

Sunt unele filme pe care le vezi si apoi iti continui viata ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic.

De cand l-am vazut imi bantuie sufletul, mintea si trupul. image[21]

Da. Spun si trup pentru ca filmul are momente de o frumusete si o profunzime care mie mi-au dat fiori. Este un film care te electrizeaza din varful capului pana’n talpi. Pare murdar dar e Pur. Pare plictisitor dar e plin de substanta.

Iti taie respiratia pe alocuri. Este stralucitor. Inca ma lumineaza cu Lumina lui.

image[5]image[6]

Pare un film ciudat si greu de digerat petru ca nu identifici un fir narativ. Imaginile se suprapun cu viteza trecandu-te dintr-un spatiu in altul, dintr-o stare in alta. Dansatoarele din cluburile de noapte poarta ochelari de vedere, se suprapune muzica de opera cu cea house-dance din cubluri. Cantaretele de opera se misca in ritm de house.

Combinatiile sunt mereu neasteptate: erotism cu arta, nuduri cu miscari de dansuri clasice. E plin de seva. De obisnuit cu spectaculos. De laic cu mistic. De frumos cu urat. De disperare cu franturi de fericire. De snobism cu simplitate si adevar. De elitism cautat cu profunzime. Magie, spaime, disperari, fericiri si frumuseti. Palpita de viata.

Abunda in splendori.

Suprapunerea de imagini, personaje, miscari este stralucitoare. Cumulul de senzatii si emotii pe care-l planteaza in simturile privitorului este magic.

Te buimaceste.

Pare o nebunie. Dar e o nebunie care straluceste de frumusete caci este insasi viata. Nu are nevoie de nicio poveste, orice cadru este insasi o poveste, separata in aceasta mare poveste „La grande bellezza”.

Regizorul Sorrentino este un maestru al imaginii, al cadrelor, al detaliilor. Ai senzatia ca nu se intampla nimic. Dar ba da: se intampla insasi intamplarea. Se intampla insasi Viata. Marea frumusete.

image[10] image[11] image[12] image[13] image[14]

Jep Gambardella este personajul cu care m-am imprietenit instantaneu, pour toujours. Este acea prietenie care se leaga pe viata. Si se duce in vesnicie.

Este extrem de carismatic. Dar ce este cuceritor la el este ca si-a pastrat o integritate zguduitoare traind zi de zi in „inalta” societate a Romei, ridiculizand-o, spunand adevarul in fata, dar fara a avea rautate..ci cu dragoste si profunzime ca un Salvator. Pefectiune in imperfectiune, spontaneitate, adevar rostit cu bunatate.

Jep este Jep. Ceea ce ar trebui sa fim si noi zilnic. Nu exista nimeni si nimic pe lume, oricat de bogat, oricat de „sus”, care sa ne impiedice pe noi sa fim noi.

Jep este Jep. Si frumusetea lui te face sa vrei sa stai in preajma lui. Tot ce este autentic are splendoarea lui. image[15] image[17] image[16]

Chiar si intalnirile cu persoanjele religioase si spirituale din film, care la inceput par a fi facile, fara nicio revelatie, fara dialog real sunt extrem de stralucitoare. Sunt realmente mistice.

Chiar daca tind sa te dezamageasca initial, de fapt sunt pline de mister. Raspunsurile sunt de fapt in noi. Jep cauta raspunsuri la marele Cardinal vestit pentru exorcizari. Cardinalul pare dintr-odata extrem de uman, de absent, de agatat de lumea pamanteasca. Il ignora complet pe Jep parand a fi depasit. Apoi cand se reintalnesc e tot intr-un cadru social oarecum cultural, nicidecum mistic.

De asemenea intalnirea cu Sfanta pare la fel, lipsita de intensitate, de putere, de mesaje si de substanta. De fapt ambele intalniri sunt in primul rand ale lui cu El insusi, avand ulterior raspunsuri neraspunse la intrebarile lui, sau replici care par atat de facile. De fapt nu e nimic facil. E misticism si mister. Pentru cine are suflet sa simta.

Noi, toti incercam un dialog permament si asteptam mult de la cei Iluminiati ai Planetei dar nu avem raspunsuri simple si nici facile. Ba chiar de fapt ei nu raspund Nimic. Chiar daca pare o dizarmonie totala intre laic si sfant legatura este de fapt zguduitor de profunda. Caci raspunsurile sunt o Lume care se afla in noi. In fiecare dintre noi. Nu vin din exterior. Nici macar de la Sfanta.

Acest film e o revelatie pentru oricine il priveste cu inima, un film care nu se desparte de lumina nicio clipa. Iti da marea sansa sa intrezaresti „Marea frumusete”. Cand te vei intalni cu Ea, te va lovi, vei simti nevoia sa apesi pe stop..sa ramai putin cu tine si apoi sa o revezi. image[20]

Oameni si Case (povestea de zi cu zi a unui broker imobiliar)

E un job atat de ingrat in Romania. Lucrez in imobiliare de peste 10 ani. Cunosc zilnic multe persoane. Lucrez oarecum pe un segment de lux si oamenii chiar daca ar trebui sa fie si ei „de lux”, ei bine, sunt impartiti.

Dar imi plac casele. Si oamenii. Exista o legatura extrem de puternica intre oameni si case. bois-fenetre-bleue-avec-des-fleurs_21069100

Ce e cel mai interesant este ca intalnesti oamenii in acel moment al vietii cand isi cauta Spatiul unde isi vor petrece viata pe o anumita perioada de timp. Acolo se vor trezi diminetile, acolo vor iubi, se vor certa, vor plange, vor dansa, vor petrece timpul cu cei mai dragi din viata lor.

Cred ca e una din cele mai importante cautari din viata noastra: Casa.

Lucrurile nu sunt atat de simple precum par.

Casa niciodata nu va fi un bun comercial. Casa e Suflet, Spirit, inainte de material.

Casa are conotatii psihologice si estetice in proportie de 99%.

Cert este ca cei care ne suna sa ne spuna: caut un apartament care sa aiba urmatoarele caracteristici si ne insiruie cu o voce extrem de ferma si hotarata, cu lux de detalii ce ar trebui sa aiba si ce nu, inca nu stiu nimic, de fapt.

Ei nu cumpara niste pereti: ei cumpara un Vis, o Viata si o Lume chiar. Lumea in care vor trai o parte din viata lor.

Un broker imobiliar experimentat stie. Nu-l va asculta foarte mult. In sinea lui stie ca alegerea finala va fi departe de ce ii insiruie acum atat de categoric in telefon.

II va zice cu tact da, asta vom cauta.

Nu de putine ori am fost „certati” de ce au fost adusi intr-o locatie care nu corespunde intru totul. Ni se spune des si oarecum iritat, de exemplu: „dar eu am zis ca nu vreau parter. De ce m-ati adus aici, e chiar asa de greu de inteles ce vreau?”….(chiar toata tagma de brokeri are o problema cu decelarea informatiilor? -vad des in ochii lui/ei)

E greu sa-i spui: o sa vedeti dvs de ce. Daca va veti da seama vreodata. Unii nu-si vor da seama niciodata de unde au plecat  si ce au cumparat. Cate neconcordante vor fi la final. Dar uita, caci magia casei este irezistibila.

Ei bine acum o luna m-am intalnit cu o doamna, eleganta, manager de vanzari in telecom si care stia exact ce vroia. Am notat constiincioasa detaliile care defineau caracterul ferm si capacitatea de a trasa directii clare a unui manager. Am ascultat-o bland, dand din cap, parand a tine cont de toate detaliile. Doamna era o recomandare de la un client mai vechi.

Am sunat-o a doua zi si i-am zis ca as avea o lisa de 5 imobile care cred ca i s-ar potrivi.

Ma roaga sa i le trimit pe mail ca sa fie sigura ca nu pierde timpul cu ceva ce ar iesi din tiparul prestabilit.

Din cele 5 raman doar 3. Ceea ce banuiam. Ne vedem a doua zis, mergem si vizitam cele 3 imobile alese care indeplineau cam toate criteriile. Dupa mimica imi dau seama ca nu e niciunul din cele 3 alesul.

Insisit sa mergem la cel de-al patrulea, ma refuza oarecum vehement usor iritata.

O rog sa-mi faca pe plac, cedeaza cu greu. Cu multe tertipuri din partea mea si cu si mai multe ifose din partea ei, zicandu-mi chiar ca brokerii imobiliari nu inteleg exact ce vor clientii dar ca de la mine se astepta la altceva, totusi. Raspund calm, zambind: „cam asa e, dar 10 minute nu ar fi pentru nimeni o pierdere.”

Oricat as parea de neprofesionista, de prostuta, caci deh sunt blonda, am insisitat cu un aer inocent. O conving, mergem. Parcam.

Intram. I se lumineaza fata. Chiar daca 3 din criteriile atat de mult dorite erau incalcate ochii ei sunt mariti, se plimba precipitata prin apartament, nu mai vede ca e parter, nu mai vede ca are bucatarie deschisa, nu mai conteaza ca e circular in loc de decomandat.

Ei asta e. De o casa doar te poti indragosti. Doar poti simti ca e a ta. Ca vrei sa fii in ea. Nu exista criterii logice ci exista o atractie magica. E o achizitie de suflet. E ca atunci cand te indragostesti: nu stii de ce, nu stii ce calitati are, stii doar ca esti irezistibil atras de ea.

Iesim. In lift imi zice: IMI PLACEEEEE!

Tac si ii zic doar: imi pare bine! (in gandul meu zic pentru a suta oara: vedeti? V-am zis eu ca va va placea…)