Seara de Mos Nicolae.

Exercitiu de imaginatie: ma gandesc ce ar trebui sa gasesc in cizme ca sa fiu fericita si sa ma anime.

Mi-am dat seama ca nu m-ar anima nimic.

Ce as putea gasi incat sa ma dau jos din pat cu fervoare si emotie. Sa alerg cu respiratia taiata sa vad daca gasesc in sosoni ceea ce imi doresc.

Dorinta de a gasi ceva anume era nula.

Oare de unde aceasta lipsa de entuziasm? Din copilarie?

Am avut sansa unor parinti minunati. In multe imprejurari din viata mea ma uit in urma sa caut ceva sadit de ei.

Mama tot timpul anului imi lua cadouri sau lucruri pe care le vedeam si pe care ii sugeram ca mi le-as dori. Nu-mi amintesc sa-mi fi zis vreodata nu, sau nu e bun, nu e frumos, nu-ti trebuie sau nu avem bani.

Nu eram din vreo familie de bogatasi, a nu se intelege ca aceste acte veneau dintr-un exces financiar. Nu. Erau profesori, nu ne lipsea nimic, intr-adevar. De fapt cam asa cred ca eram cam toti in acele vremuri.

Abundenta de produse nu era atat de mare pe piata de atunci. Totusi mai mereu vedeam niste balerini, o rochita, un lantisor sau te miri ce, pe care mama, nu-mi amintesc sa-mi le fi refuzat vreodata.

De aceea pentru mine Mos Nicolae venea cam cand vroiam iar mama imi crease senzatia ca lucrurile frumoase si pe care ti le doresti le poti primi oricand.

De multe ori imi zicea cu 4 luni inainte: asta e de la Mos Craciun.

Nu avea rabdarea sa impacheteze cadourile sa mi le puna sub brad. Nu exista acest mister.

Dar poate ca misterul creat era mult mai profund: mi-a creat senzatia ca nu avem niciun motiv sa asteptam o anumita zi din an pentru a face daruri, pentru a crea momente frumoase celor din viata noastra: le putem face zilnic.

Nu-mi amintesc sa fi avut vreo surpriza sub brad in afara de dulciuri si fructe, pentru ca acele surprize erau tot anul. Era rau? Nu.

Acum nu astept nimic in cizme sau sub brad. Pentru ca stiu ca lucrurile frumoase pot veni in fiecare zi.

Tata ne cumpara din shop, cum erau vremurile cand eram noi copii: dulciuri, fructe si diverse parfumuri. Imi aducea un parfum cu miros de portocale pe care il imparteam cu prietena mea cand mergeam pe la petreceri.

Acel miros nu-l voi uita niciodata.

Ne aducea portocale si banane pe care le puneam sub brad..iar El mereu imi zicea: nu astepta Craciunul, bucura-te de ele acum..pana atunci mai vin altele.  Veneau mereu.

Acum nu pot decat sa ma uit in urma si sa multumesc pentru ca am avut sansa unor parinti minunati.

Caci nu stiu ce e mai important sa sadesti in sufletul unui copil?

Faptul ca vei primi acel cadou in cizme daca esti cuminte sau ca surprizele si lucrurile frumoase ni le daruim zilnic unii altora, permanent, neconditionat.

Cred ca e frumos cum unii parinti tin cont de aceste traditii dar ai mei nu au putut.

Mi-amintesc cum de multe ori la scoala ma intrebau colegii: ce ai primit in cizmulite? Si de multe ori imi dadeam seama ca nici nu ma uitasem. Raspundeam mereu intr-o complicitate cu mine insami: dulciuri.

Si aveam senzatia ca detin un mare, mare secret de la parintii mei. Acela al darului neconditionat si permanent. Frumosul e in noi si curge continuu ca un fluviu.