Etichete
Cafea, Magie, Mama, Parfum de cafea, Zeita, Ziua internationala a cafelei
29 Marți sept. 2015
Posted Oameni
inEtichete
Cafea, Magie, Mama, Parfum de cafea, Zeita, Ziua internationala a cafelei
20 Luni apr. 2015
Posted Locuri
inEtichete
Barcelona, Burj Khalifa, Concert, Din viitor, Dubai, Futurist, Gaudi, Magie, Magnolii, Muzeu, Muzeul Satului, Oras, Theodor Aman
M-am trezit in aceasta dimineata complet non-definita. E o experienta pe care nu am mai trait-o niciodata, zic eu. Plecasem incarcata cu oameni frumosi in suflet, cu picturi, cu muzica si prieteni.
De cate ori revin dintr-o calatorie de peste mari si tari ma simt extrem de creativa si puternic re-definita. Imi reconturez eu-l si adaug cercuri concentrice esentei fiintei mele.
As putea sa ma desenez la fiecare reintoarcere. Mai colorata, mai vie. Mai rotunda. Imi asimilez anotimpuri, culori si mirosuri. Imi raman in suflet multe case. Au pereti care miros a fericire si ferestre mari, galbene.
Ma re-asez in orasul meu si in casa mea cu lumina si multa culoare. Cu forta si imaginatie.
Revad imagini si resimt fericiri. In calatorii atingi ceva ce nu poti atinge acasa. Si acel ceva se potenteaza ulterior cand ajungi Acasa. E ca si cum plec intr-o calatorie ca sa-mi aduc ceva acasa.
De data asta am intalnit un oras al carui suflet nu l-am putut simti. S-a ascuns. L-am tot cautat.
Celebrul, luxosul si futuristul oras Dubai. Am avut parte de o sedere perfecta si de oameni minunati la care am stat si ne-au organizat vizitele si iesirile.
Dar orasul. Orasul. E o lume pe care nu am putut sa o definesc si nici sa o intalnesc cu sufletul meu. Am incercat din rasputeri sa ma imprietenesc cu el. Ca in acele prietenii care se leaga greu dar care pana la urma pot deveni profunde. Nu am putut.
M-am simtit ca intr-un film in care nu puteam sa-mi joc rolul. Buimaca si nelamurita.
Uneori parca eram intr-un vis in care depuneam efort sa fac lucruri. Si le faceam dar nu aveau substanta. Nu am stiut pana acum ca exista spatii care te pot aduce intr-o criza de identificare majora.
Nu intelegeam ce trebuie sa inteleg si de ce nu simt. Simturile imi erau amortite exact ca in unele vise. Atunci cand te lupti sa faci ceva si nu poti.
Cladirile inalte care ar fi trebuit sa fie spectaculoase si sa ma incante imi creau senzatia ca merg aievea prin somn, din vis in vis. Sunt lipite unele de altele. De ce atat de inalte? De ce atat de apropiate? Nu ma copleseau deloc, totusi. Nu ma atingeau, deloc. Nu le simteam personalitatea.
Mi-am amintit brusc cand am intrat in prima casa a lui Gaudi. De atata frumusete stranie mi-au dat lacrimile. Intalnesti acolo o lume pe care o stiai dar uitasei ca o ai insemnata adanc in tine. Sculptata in inima ta. Ancestrala.
Si aceasta reintalnire e o explozie de durere cu o mare fericire. Caci o regasesti in tine. Te bucuri ca o poti reatinge. Iti reconfirma ca ea exista.
Plangi ca Maria Magdalena la mormantul lui Iisus. Pentru ca nu mai credeai de mult. Iar visul tau cel mai de pret era spulberat. Acea lumea era de mult ingropata pentru tine.
Si nici nu ai mai crezut in ea. Ai incetat sa mai crezi in ea. Si asta doare.
Intalnirea cu creatia lui Gaudi iti reconfirma Viata. Viata vesnica. E o intalnire magica. E o re-inviere.
Iar intalnirea cu un Eu al tau atat de profund e ravasitoare.
Lumea lui Gaudi e acolo scrisa in inima ta de cand te plimbai pe aleile din Paradis.
In Dubai nu m-am simtit. Nu m-am simtit mai deloc. Deloc. Nu stiu de ce. Cu siguranta are frumusetile lui.
Am avut senzatia aceea din povestile copilariei cand fata babei primeste cufarul cel mare cu multi galbeni si nu stie cum sa-i foloseasca. Nu are modestie si nici organizare. Nu are educatie si nici pace interioara. Nu iubeste Poezia. Nu canta. Nu danseaza. Nu ridica ochii catre cer. Nu isi asuma orginea si forta data de simplitatea ei. Cauta sa nu fie ea. Sa se construiasca pe sine prin altii.
Si atunci tot ce face nu e autentic. Creatia nu e numai materie si tehnologie. Nu e numai piatra. E in primul rand suflet. Si cred ca asta lipseste acolo. De aceea am simtit ca sunt pierduta intr-un spatiu pe care nu-l pot defini.
Sunt mici replici ale frumusetii aruncate ici, colo dar nu le poti gasi unitatea, nu le poti incadra intr-un ansamblu. Simti rupturi si scindari.
Am fost intr-o permanenta cautare. Si nu m-am gasit. Nu poti gasi spiritul si tumultul acela de viata. Orasul e oglinda celor care-l construiesc. Este arta si sacrificiu. Poezie si suflet.
Nu am simtit-o pe Ana in niciun perete al niciunei cladiri. Chiar daca legenda aceasta mi se parea plina de non-sensuri si de nebunie in liceu, aici i-am inteles substanta. E o metafora extraordinar de profunda. Nu poti face nimic cu adevarat pana nu sadesti acolo ce ai tu mai de pret. Pana nu sacrifici iubirea ta cea mai profunda. Cea din sinele tau.
Ana e doar un simbol al celei mai prolifice parti din sufletul tau. Eu-l tau cel mai profund care apoi se metamorfozeaza in orice. Fara a sadi iubirea suprema la baza unei creatii nu poti crea nimic.
Pana nu zidesti in creatia ta si sufletul tau nu ai creat. Precum Dumnezeu a creat Lumea.
Poti merge in Dubai si vei intelege.
Ne-am intors acasa, la Bucuresti. Zborul a avut turbulente foarte mari. Intarziere de peste o ora si jumatate.
In aeroport, cand am ajuns, un angajat Tarom a venit si ne-a anuntat ca bagajele in proportie de 90% au fost lasate in Dubai deoarece se stia ca va fi furtuna si vanturi puternice.
Toata lumea a inceput sa vocifereze nervoasa: „sa ne dea banii pe taxa de bagaje”, „nesimtitiii”, „am ajuns in Romania”,”dati-ne banii, hotilor” etc.
Alex are un dar de a repera ridicolul instantaneu. Nu are nevoie nici macar de cateva secunde. Mi-a redat cu mare umor spiritul multimii soptindu-mi in ureche ca o soapta de dragoste, mieros „Dati-ne baniiiii”. Delicios. Apoi m-a tras intr-o parte invitandu-ma ca la „spectacol”.
Ne uitam ca la un film mut, usor amuzati. II dadusem pe „mute” dar le vedeam mimica fetelor si gestica. Devenise atat de amuzant.
O doamna a venit langa noi si ne explica infocata ca ea are chestii extraordinar de importante in bagajele ei. Alex o aproba dand amplu din cap in semn de solidaritate, cu o mimica grava, usor teatrala. Din cand in cand ii aparea fara sa vrea un zambet cald in coltul gurii. Doamna nu mai pricepea nimic. Se uita cu ochii mari, mirati cand la mine cand la Alex, ca un copil care cauta sensurile din spatele privirilor noastre.
Domnul de la Tarom vazandu-ne calmul se ascunsese in spatele nostru. Vocile nemultumite erau din ce in ce mai brutale. El din ce in ce mai mic in spatele nostru.
Primul bagaj cazut pe banda era al nostru. In ochii Domnului de la Tarom parca s-a naruit ceva.
I-am simtit gandurile indoielnice, i le auzeam in urechea dreapta: „E clar de ce erau asa calmi, stiau ei ceva. Hmm. Si eu care credeam ca exista si altceva…”.
Am plecat salutandu-l cu caldura, gandindu-ma oare ce era mai bine. Sa ramanem noi fara bagaj si el cu speranta, clar. Dar nu noi hotaram, de cele mai multe ori. Asa ca ne-am multumit cu bagajul. Era 3 dimineata si parca as fi vrut doar sa dorm. Nu m-am mai gandit la nimic. Am lasat toate scenariile in urma. Se va fi descurcat el. Bateriile mele erau deja pe rezerva. Am iesit „vinovati”, tragand de bagaj, sub ochii tuturor.
Dimineata m-am trezit fara chef de viata. M-am simtit atat de non-definita.
Dar intamplator, spre seara, bantuind strazile, cu Alex de mana, am zarit o casa. Ne-am oprit vrajiti de ea. Era casa lui Theodor Aman. Pur intamplator am intalnit-o. Am intrat.
Asa cum am zis cand revin Acasa mi se aseaza informatiile si vad lucruri pe care inainte nu le vedeam. Casa este proiectata si gandita de Aman ca arhitectura, design, organizare, pozitie. Mobilierul e sculptat de el. Picturile lui innobileaza toti peretii.
Salonul lui de lucru. Doar daca intri in acel salon o mare frumusete te copleseste. Canta la violoncel acolo. Picta si sculpta. Citea. Acolo era si Dumnezeu. Statea pe o canapea de piele, langa violoncel. Oricine il putea vedea.
Totul e ametitor: poezie, grandoare, noblete, armonie divina. Casa e mica dar atat de puternica ca te lupti cu ea. Te darama.
Te darama in sensul frumos. Te uluieste si dezintegreaza din toti porii ca sa te poti regasi apoi in acea frumusete mai viu si mai amplu. Te reconstruieste apoi. Cu maiestrie si grandoare. Cu noblete si stralucire. M-a redefinit instantaneu.
Sobele, peretii, ferestrele, sculptura in lemn, lampadarele, tapetul, lumina-orice detaliu este o intalnire cu Marea Frumusete. Mereu ma intreb ce face diferenta si de ce frumusetea nu o poate recrea oricine. Caci ea exista in noi. In noi toti. E desenata in ADN-ul nostru. Cum de unii oameni in tacerea lor s-au putut conecta cu aceasta frumusete si au putut reda un strop din ea si altii nu?
Intrarea la Muzeul Theodor Aman costa 5 lei. In fiecare joi, in sala de lucru a maestrului sunt concerte de muzica culta. O vizita de 15 minute m-a re-definit.
Dubai. O urcare in Burj Khlaifa costa 150 lei de persoana.
E cea mai inalta cladire din lume. Si ce? Chiar daca urci pana pe la 800 metri si liftul are nu stiu ce viteza, sus acolo nu m-am intalnit cu nimeni. Nici cu Mine. Nu te ajuta la o intalnire cu Tine. Sau poate da. Si m-am simtit atat de searbada.
Esti sus si vezi niste cladiri in desert.
E cea mai inalta cladire din lume.
Orice imitatie si copiere nu poate aduce si sufletul creatorului acolo.
Nici originalitatea sau naturaletea. Cateodata simplitatea e atat de frumoasa.
Dubai este poate cel mai bun exemplu de globalizare. Desi un melanj intercultural si social ar putea naste ceva frumos, aici parca aduce o pierdere a identitatilor.
Este un oras care te poate face sa spui „wow” dar nu te umple. Ci doar te mira. Te mira cladirile acelea pana la cer. Caci oricat de inalte au fost construite tu nu esti atins sau confruntat cu sinele tau. E un excelent exemplu al imposibilitatii materiei de a fi ea doar prin ea insasi daca nu e animata de suflet. Ca noi oamenii.
Nu am putut simti nicio clipa sufletul acestui oras. Nu mi s-a aratat. Caci vreau sa cred ca exista si are frumusetea lui.
Intr-o noapte am simtit ca o adiere de moarte si m-am cutremurat. M-am trezit in miezul noptii. Am deschis geamul incercand sa simt aerul. Au intrat doar niste tantari bezmetici. Ne-am umplut de bube mici si rosii. Am inchis fereastra. Mi-era dor de adierea vantului de acasa.
Nu m-a impresionat nici cel mai mare mall din lume, nici partia de ski din celalalt mall, nici zgarie-norii inghesuiti, nici cel mai inalt turn din lume, nici autostrazile cu 6 benzi care leaga cartierele imprastiate haotic intr-o mare de nisip.
E noapte si ne plimbam pe strazile Bucurestiului. Magnolii inflorite, pisici lenese pe la porti, miros de case vechi si acea Lumina a lunii.
Ingerii se plimba alene. Dumnezeu sade pe vine si mangaie o pisica verde.
29 Miercuri oct. 2014
Etichete
Calea Searpelui, Gellu Naum, Iubire, Lygia Naum, Magie, Mister, Suprarealism, Victor Brauner, Zenobia
Am cunoscut-o pe Lygia Naum acum cativa ani in urma cand am vizitat-o impreuna cu fratele meu, care era un apropiat al familiei. Pe atunci nu-mi era clar cine e. Mi-a zis Chris „Oprim la cineva”. Zic: „Ok”. Am urcat intr-un bloc, undeva pe Polona, prin spate. Ne-a deschis o doamna in varsta, care desi era nevazatoare te scruta cu privirea de parca citea in tine lucruri nici de tine stiute.
„E sora mea”, ii spune Chris, Lygiei Naum. „Nici nu am stiut ca ai o sora” suna vocea ei usor metalic dar calda. Si ii simt din nou ochii. Nici nu stiam ca nu vede. De fapt, vedea.
Nu-mi amintesc dialogul lor. Nici nu am putut fi atenta. Era un personaj care iti bloca acea conexiune cu exteriorul. Inelul ei, privirea, miscarea ei prin casa. Parca nu atingea podeaua, plutea. De atunci am fost fascinata de viata ei. De sotul ei, de ea, de scrierile lui, de desenele ei, de prietenia lui Gellu Naum cu Victor Brauner si de corespondenta lor, de iubirea unica intre Gellu si Lygia. Apoi am primit cadou de la fratele meu „Calea Searpelui”.
Daca citesti „Calea Searpelui” realizezi ca Lygia si Gellu erau conectati la alta lume. Suprearealismul e viata lor. Nu e un stil. Nu e o manifestare artistica. E modul lor de a vietui.
Scrierile lui sunt suprarealiste; desenele ei, la fel; ca si cum l-ai vedea pe Picasso povestit..dar nu e nimic fals. Viata lor era suprarealista. Tot ce era in jurul lor era un fel de magie. Ceva nedeslusit. Dar cutremurator de frumos. Aceeasi senzatie de contact cu alta lume am avut-o cand am vazut si am intrat in prima casa Gaudi. Contactul cu o alta lume e atat de puternic si profund, magic si socant. Iti deschide o usa. O usa pe care o credeai pentru totdeauna inchisa. Sau mai bine zis nici nu stiai ca exista.
„Ce prăpădiţi eram, Doamne, şi ce ne mai iubeam,/ ca nişte linguri de lemn nedesfăcute încă din trunchiul lor comun…” Gellu Naum
ŞASE PORUNCI. „Nu uita iubirea. Vorbesc cu preciziune de iubirea pentru o singură femeie.
Fă-o ritual.
Aici e cel mai greu, cursele conştientului sînt nenumărate.
Pornind de la un gest, ai s-o realizezi.
Cînd ai să crezi că ai realizat-o, controlează-te foarte bine. Aici e domeniul cel mai delicat şi mai falsificat totdeodată, datorită posibilităţilor de ambalare.
Ceva care îţi poate servi de indiciu: iubita mea rosteşte cu voce tare răspunsuri la întrebări pe care eu i le pun în gînd. Noi nu facem experienţe cu asemenea lucruri, aceasta se întîmplă firesc, pentru că sîntem liberi, pentru că ne iubim.
Nu te descuraja dacă femeia către care te simţi atras nu face asemenea lucruri. Ea face, poate, altele (dacă e liberă) pe care tu nu le vezi.
Încearcă să vezi.
Nu acorda însă cu uşurinţă încrederea iubirii tale” Gellu Naum
Miracolul devenit cotidian „Cred că dacă s-ar face un fel de «Who’s who» al dragostei realizate nu s-ar găsi, la suprapopulaţia actuală a Pămîntului, un număr de oameni suficient măcar să umple cîteva pagini… Aş vrea să-ţi spun doar că prin dragoste pătrundeam în marele mister al lumii, prin dragostea pe care o realizam eu şi pe care, fără nici un fel de orgoliu, cred că o realizează foarte puţini oameni. Majoritatea oamenilor izbutesc să cunoască doar mici fragmente ale unei permanenţe – de cele mai multe ori prin intermediul sexualităţii, care, din fericire, le-a mai rămas…” Gellu Naum
„Fiecare poarta cu sine un neadevar menit sa-i desluseasca miscarea incalcita a lumii sublunare.
Acesta se numeste adevar si tine pana cand apare altul.
Destinul sau pare a fi ciocnirea, rand pe rand, atat cu adevarurile agresive ale celorlalti, luate in parte, cat si cu adevarul depresiv al tuturor, luati laolalta.” Zenobia-Gellu Naum
Lygia e Zenobia. Si desigur Zenobia e Lygia.
Aici puteti vedea cateva din desenele Lygiei http://www.gellunaum.ro/desene/dl03.htm
Am gasit un articol care povesteste putin din frumoasa lor iubire:
http://jurnalul.ro/special-jurnalul/iubirea-care-ne-duce-in-miezul-miracolului-123058.html
18 Joi sept. 2014
Posted Oameni
inEtichete
Copilarie, Femei, Magie, Prietenia intre femei, Prietenie, Senzual, Vrei sa fii prietena mea?
E o intrebare pe care nu o mai punem dupa varsta de 15-16 ani.
Cautarile noastre se limiteaza ulterior la un prieten-iubit.
Nu mai suntem impresionati de persoanele de acelasi sex cu noi. Daca atunci cand ai 10 ani iti place mult fetita de la etajul 5 si vrei sa fie prietena ta, nu acelasi lucru il mai faci la 25 de ani. Poate dimpotriva. Daca vecina de la 5 e o tanara frumoasa nu ai vrea sa o vezi prin preajma ta si cu atat mai putin a noului tau iubit. Sa-ti fie prietena? Nici gand.
M-am simtit de multe ori respinsa cand am incercat sa-mi fac prietene noi.
O data din cauza tocurilor. Si da, am incetat sa mai port tocuri in majoritatea imprejurarilor si chiar un anumit gen de haine care iti dau acel aer erotic..pentru ca multe femei se tem…da, se tem. Iar eu sunt in acel moment al vietii in care relatiile interumane sunt mai importante decat starnirea unei adieri senzuale. Nu mai sunt incitata sa creez si sa eman senzualul. Vreau sa creez magie si atat. Iar magia curge din privire.
Exista categoria de femei pentru care instinctul de paza al barbatului de langa ele e mai puternic decat orice concept de prietenie. Sau mai bine zis nu cred ca mai exista notiunea de prietenie. Cea pe care o aveau la 10 ani.
Mai exista femei care atunci cand au familie, copii nu mai au prietene. Cica nu mai au timp.
Mi-ar placea ca in intalnirile pe care le am acum sa pot sa mai intreb: „Vrei sa fim prietene?” sau „Vii la mine sa ne jucam in seara asta, sa impartasim carti, idei, senzatii?”. Din pacate o data cu maturitatea suntem blocati in formal, politete, teama de penibil. De multe ori mai zic „hai la o cafea” dar acea cafea se dizolva intr-un formal cateodata plin de interese de business sau altele. Unde’s prieteniile de altadat’?
Ramanem cu cele din copilarie. Si asta pentru ca atunci aveam sufletul alb si senin. Fericirea nu era data de iubirea posesiva plina de frici fata de un barbat cu care intr-o disperare vrem sa ne intemeiem o familie.
Fericirea avea culoarea alba. Si stralucea.
Poate ca atunci cand esti copil iei lucrurile cum sunt. Poate ca daca acum m-as intalni pentru prima data cu prietenele mele de la 6 ani, nu le-as mai vedea stralucirea din priviri. As trece pe langa ele.
Poate „jocul” avea un rol important. Eram concentrati pe fantezie. Nu ne analizam. Ci anumite parti din noi ieseau la iveala doar in joaca, in timpul jocurilor. Deci sa ne jucam!
Trec de multe ori pe langa femei pe care mi le-as dori prietene-surori. Prietene cu o dragoste pana’n vesnicie. Alba. Stralucitoare.
Si as vrea sa le intreb: „Vrei sa fii prietena mea?”
Dar trec mai departe lasand-mi fericirile albe in urma. Pasind printre ele.