Ai putea să fii fata care plimbă o Carte prin Lume.

Tu alegi ce vrei să duci cu tine prin Lume. O poți face inconștient sau gândit. Oamenii te vor percepe cumva după acel obiect. Sau după acea atitudine.

Așa cum unii călugări își plimbă mereu mătăniile și Biblia.

Unii dintre noi își duc doar grijile în grabă.

Eram la stop și mă gândeam la toate astea. Ca de obicei, majoritatea mașinilor încercau să se strecoare fie prin dreapta, fie prin stânga, fie pe linia de tramvai. Care mai de care mai grăbit. Mă uitam cum își duc graba asta prin Lume.

Graba care nu mai ține cont de nimeni și de nimic. Nu mai contează gentilețea. Nici politețea. Nici bunăvoința sau răbdarea. Că există un rând? De fapt nu există niciun rând. Doar eu încă mai cred în Rând.

Ignor toate astea. Dau muzica mai tare. E simfonia a 9-a de Beethoven. Ireal de multă frumusețe.

Geamul mașinii e ușor deschis. Mă apropii de un refugiu de tramvai. Văd doi tineri care așteaptă în stație și vociferează. Deduc că e un conflict acolo. E iar roșu. Aproape că mă opresc în dreptul lor. Când frânez își întrerup brusc cearta și se uită atenți către mașina mea. Da, știu. E hipnotizantă muzica. Se uită la mine mirați. Muzica i-a amuțit pe moment.

Mă privesc amăndoi cu aceeași mimică și cu aceeași privire. Îmi pare rău că nu o pot desena aici. E privirea aceea care vede dincolo. Care vede o ușă și încearcă să vadă prin crăpătura abia mijită a ușii ce e dincolo. Duc în mașină o ușă. O ușă care creează o ieșire către un alt spațiu. Văd clar asta în ochii lor.

E verde. Accelerez. Le văd în oglinda retrovizoare o înlemnire. Privirea le-o simt grea agățată de mașina. Și-au uitat cearta.

Ajung pe strada Herastrău și parchez. Lânga mine parchează mai mereu o tânără. Azi o facem simultan. Vine către mine și îmi spune: „Sunt Smaranda!”

E blondă, e frumoasă și luminoasă. Mereu își poartă câte un șal pe umeri ceea ce îi dă un aer tare romantic și elegant. În mintea mea e „fata cu șalul”.

Îmi zice: „Sper să nu te superi dar îmi ziceam mereu că aș vrea să te cunosc.”

Mă uit curioasă dar încăntată la ea. Îmi plac oamenii care nu au frici și convenții. Câteodată mi se pare o nebunie că nu vorbim între noi. Că ne ignorăm și că suntem niște străini. Noi, toți oamenii.

„Ești pianistă sau așa ceva?”

„Nu”, îi răspund scurt. Mă uit la ea, încercând să înțeleg.

Tace. Simt un moment de fâstâceala ușoară. Apoi brusc îmi dau seama și îi răspund repede: „Aa, daa, sunt fata cu pianul.”

Zâmbește larg. Amândouă râdem.

„Da. Așa mă gândeam și eu, continuă ea. Noaptea îmi imaginam cum ai în portbagaj o orchestră întreaga. Și îmi imaginam viața ta.”

Poți alege felul în care îți plimbi mașina prin lume. Si poti fi fata cu orchestra din portbagaj. Pentru o clipă poți fi ceea ce duci cu tine. Pentru clipa aceea în care te întâlnești cu altcineva tu ești ceea ce faci în acea clipă. Și rămâi așa. Ca într-o veșnicie. Ca acele imagini care îți rămân pentru totdeauna în minte. Poți fi acea imagine. Poți o secundă să o transformi într-o veșnicie în celălalt.

Mereu am iubit clipele pe care mi le dau oameni necunoscuți, curgând pe lângă mine, rămânând ca niște instantanee în mintea mea.

Noi, oamenii suntem creatori de clipe. De clipe și imagini. De cel mai frumos spectacol.

Creează clipe. Și oprește-te și privește-le.

„Mergi încolo? mă întreabă ea”. Dau din cap.

Mă alătur ei și mergem împreună, concentrate pe pietrele străzii, tăcând. Prezența ei e atât de ușoară că aproape că mi-o asimilez și îmi vin brusc în minte secvențe din visul de azi noapte.

<<Mergeam cu mașina și eram grăbită să ajung la o întâlnire cu un client. Eram disperată de trafic. Ajung. Dar după un drum care mi se părea că e interminabil. Ca un coșmar era acel drum.

După ce parchez într-o piață în locul unde trebuia să mă întâlnesc cu clientul meu apare Alex. Mi se pare normal ca el să apară și nu clientul. Are în brațe un copac pentru mine. Nu mă miră deloc. Deși e un copac. Un copac care nu are deloc frunze ci doar flori mici roz. E plin de flori superbe, delicate roz. O minunăție. Îl cert că iar mi-a luat flori dar sunt fericită. Mă ia de mâna si plecăm. Habar n-am unde.>>

„Azi sunt Sânzienele, aud vocea ei. Cică îți visezi ursitul. Nu-mi amintesc nimic din ce-am visat, continuă ea.”

Tac. Îmi simt copacul acela în inima. Apoi în trup cu florile lui mici și roz.

La intersecție ne oprim. Ne privim. E una din acele întâlniri în care știi că poți să taci. Sau să vorbești. E tot una. Privirea ei o știu de mult. Știu că o iubesc.

Șalul ei e verde cu flori mici, roz.